Dragoste la prima vedere în Japonia

ŢARA SOARELUI RĂSARE // Într-o ţară a demnităţii, nu a dorit să-şi care în spate povara sentimentului că n-a putut merge până la capăt

A plecat în Japonia de pe băncile universităţii datorită unui proiect. La început, nu era deloc entuziasmată de ideea de a merge la capătul lumii. Însă situaţia grea de acasă a obligat-o să facă acest pas. Fire curajoasă, Olga Melnic din Soroca şi-a zis că merită să rişte, să încerce ceva nou, să meargă înainte. Avea 22 de ani.

Olga a venit pe lume când sora sa mai mare avea 14 ani, iar fratele său – 9. Părinţii, la vremea ceea, au pus gând să-şi construiască casă. Cea în care locuiau li se părea prea mică. Şi-apoi dacă toţi prietenii lor aveau case cu etaj, de ce să nu-şi facă şi ei o casă în rând cu lumea? Astfel, Olguţa a crescut odată cu casa. Iar atunci când şi-a întrebat părinţii dacă şi pe ea a adus-o barza în cioc, aceştia i-au răspuns: „Nu! Pe tine te-am găsit între pietre. Tare mai doream să avem o fetiţă. Când scoteam piatră pentru temelia casei, la un moment dat, am văzut o cutie. Am şters-o de praf şi, când am deschis-o, acolo erai tu, micuţă şi drăgălaşă…”

Zile grele, zile amare

Înconjurată de dragostea părinţilor, a fratelui şi a surorii, Olga a crescut o fată frumoasă şi ascultătoare. După absolvirea Liceului „Ion Creangă” din Soroca, a hotărât să-şi continuie studiile la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, specialitatea design. Greutăţile financiare au început chiar din anul întâi. Tatăl său a decedat. Mamă-sa, care nu era gata de înmormântare, a trebuit să împrumute bani ca să îl poată petrece pe ultimul drum. Banii pe care i-au adunat au mers la achitarea taxei de studii.

„Lucram bibliotecară la Colegiul de Arte din Soroca. Salariile se achitau cu întârziere. După program, eram dispusă să fac orice lucru ca să câştig un ban pentru Olga. Îi trimiteam câte un pachet cu alimente cam o dată pe lună. I-l făceam cu lacrimi. Îi cumpăram de îmbrăcat şi încălţat de la magazinele de mâna a doua. Ne era foarte greu. Nici fiica nu aştepta mană cerească. Făcea tot ce putea pentru a aduna ban cu ban ca să poată achita taxa”, spune Eugenia Melnic, mama Olgăi.

În ţara politeţii şi a samurailor

Olga se consideră norocoasă pentru că i-au ieşit întotdeauna în cale numai oameni de bună credinţă. Unul dintre aceştia este fosta coordonatoare a grupului, care a inclus-o în proiect. Aceasta s-a întâmplat în 2002 – ultimul an de studii. Ştia că în Japonia se munceşte foarte mult şi că acolo nu merg pilele. Eugenia s-a îngrijorat foarte tare când a aflat. O băteau tot felul de gânduri. Se întreba mereu: „Ce-o să facă sărmana de ea într-un mediu atât de diferit de al nostru?”.

Fără doar şi poate, i-a fost foarte greu. În primul rând, avea bariera necunoaşterii limbii. Chiar dacă studiase la Chişinău o lună şi jumătate japoneza, nu putea comunica. Şi atunci lua creionul şi desena. Însă, până la urmă, japoneza a fascinat-o. E mai greu cu scrisul, pentru că nu e simplu să înveţi cele aproape 2.000 de semne alese de ministerul educaţiei din cele aproximativ 55.000 câte are alfabetul japonez.

Multe au istovit-o acolo, la capătul lumii, însă nu a plâns niciodată şi nu a cedat. Într-o ţară a demnităţii, nu a dorit să-şi care în spate povara sentimentului că n-a putut merge până la capăt. Amenajarea echibanelor, a sălilor, a meselor – acestea erau activităţile proiectului. Olga se isprăvea de minune. Când a început să câştige bani, s-a simţit mai sigură în ceea ce face.

N-aduce anul cât aduce ceasul

Olga lucra cu gândul că, după finalizarea proiectului, se va întoarce acasă. Nu şi-a imaginat niciodată că s-ar putea căsători cu un japonez. Dar n-aduce anul cât aduce ceasul. La o prezentare a compoziţiilor sale, a participat şi Iohei care o tot fura cu privirea. Atunci când zâmbea, i se dezgoleau dinţii frumoşi. La început, Olga nu dădea nicio atenţie acelui zâmbet. Însă, într-un moment, privirile lor s-au întâlnit şi ea a avut o uşoară tresărire de inimă. Era fascinată de zâmbetul lui.

La finalul prezentării, tânărul s-a apropiat de fată, i-a spus că s-a îndrăgostit de ea şi i-a cerut mâna. În acea zi, i-a făcut cunoştinţă cu mama; peste câteva zile, a invitat-o acasă şi i-a făcut cunoştinţă cu tatăl lui, cu surorile şi bunica. Aşa a intrat soroceanca Olga în familia lui Iohei din Yokohama, oraş situat la 100 km de Tokio.

Din acea clipă, viaţa Olgăi a prins alt contur. Iubeşte şi e iubită. Are doi fii – Lion, 6 ani, şi Rio, 2 ani. Mama soacră ţine la ea ca la propriile fiice. Îi place că toate sunt protocolare şi blânde. E fericită. În opt ani de şedere în Japonia, a aflat multe lucruri din înţelepciunea poporului japonez. Deşi nu crede în Buddha, încearcă să-şi rânduiască zilele după îndemnul budist: „În viaţă, totul este relativ şi trebuie să fii detaşat de orice aspect al realităţii. Secretul fericirii e să nu-ţi doreşti nimic prea mult”.

Şi-a botezat copiii la Soroca

Mama Olgăi povesteşte: „Principalele religii ale japonezilor sunt shintoismul şi budismul, însă ginerele meu mi-a spus că nu crede nici în una, nici în alta. Crede în religia care îl învaţă să nu facă niciun rău, să se poarte frumos, să-şi iubească aproapele.

Iată de ce atunci când Olga i-a propus să boteze copiii, Iohei i-a răspuns: «Mama ştie mai bine ce trebuie să facă cu copiii săi». I-au botezat vara trecută la Soroca. Vreau să vă spun că am un ginere care arată rafinament, putere şi disciplină. Se zice că japonezii sunt un popor crud. Nu am văzut această atitudine la ginerele meu, poate pentru că mama sa este coreeancă. M-a încălzit foarte tare când mi-a spus mamă. El i-a zis Olguţei: «Mama ta e şi mama mea». La noi, multe nurori şi gineri nu spun mamă soacrelor”.

Olga nu mai este într-o lume străină în Japonia

Multe lucruri despre Japonia şi familia fiicei sale am aflat de la Eugenia Melnic care a vizitat Ţara Soarelui Răsare în 2008. Aceasta mi-a povestit despre casele care rezistă cutremurelor, obiceiuri şi tradiţii etc. Către finalul întâlnirii, a subliniat: „Japonia este într-adevăr o ţară a demnităţii. Curăţenia străluceşte pretutindeni. N-am văzut cerşetori în oraşele pe care le-am vizitat; n-am văzut tinerii să se cuprindă şi să se sărute pe stradă. Fiica mea nu se mai simte într-o lume străină acolo, dimpotrivă se simte străină atunci când vine acasă. Şi dacă până a merge încolo mă apuca o strângere de inimă când mă gândeam la ea, acum, după ce am văzut cum trăieşte, nu-mi rămâne decât să mă bucur. Acasă, de multe ori când luam vorba de viitorul său, îi ziceam: «Olguţa, să-ţi găseşti sufletul pereche măcar şi la capătul lumii, numai să ştiu că eşti fericită». Se vede că Dumnezeu m-a auzit şi îi mulţumesc pentru asta”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.