Dragoste la bătrâneţe cum n-a fost în tinereţe

MARIAJ // „Dacă într-o căsătorie nu e unire, nu vă chinuiţi cum m-am chinuit eu. Oameni buni, rupeţi relaţia!”

Teodora a trebuit să străbată drumul hărăzit de Cel de Sus şi să treacă peste obstacole o viaţă întreagă. A înţeles că trebuie să meargă înainte şi să creadă în fericire chiar şi după ce cerul se prăbuşise peste ea. După ce a fost trădată de primul om pe care l-a iubit, după 18 ani de coşmar cu al doilea, la 58 de ani, Teodora s-a întâlnit cu fericirea.

Dar să o luăm de la un capăt. Teodora s-a născut în 1950, zodia Săgetător, într-un sătuc de pe malul Nistrului. Învăţa în clasa întâi când părinţii s-au despărţit pentru totdeauna. Nu mult după aceea, mama ei s-a recăsătorit cu un bărbat văduv cu patru copii mici din satul vecin. Teodora a fost împotriva acestei căsătorii, s-a încăpăţânat şi nu a vrut să o urmeze pe mamă-sa în noua familie. A ales să rămână mai bine cu bunica decât să zică tată unui om străin.

Prima dragoste şi prima mare dezamăgire

Anii treceau şi Teodora, dintr-o fetiţă slăbuţă şi zvăpăiată, s-a făcut, prin clasa a VII-a, o adevărată domnişoară. Lui Filip Ivanovici (formula de  adresare din acei ani), învăţătorul de muzică, i-a căzut tronc fata. La început de an şcolar, la prima oră de muzică, când şi-a îndreptat ochii lui visători spre ea, pe fată a încercat-o un tremur neînţeles. Filip Ivanovici a furat-o cu privirea şi la alte ore. Către sfârşitul anului şcolar, a invitat-o la cinema, apoi la dansuri.

În clasa a VIII-a, relaţia lor s-a desfăcut frumos ca o floare – de la un sărut la o îmbrăţişare, apoi la un moment fascinant pentru fată, când învăţătorul a îngenuncheat în faţa ei şi i-a cuprins gleznele. Tainicele dorinţe amestecate cu patimă şi tandreţe i s-au deşteptat în piept şi Teodora s-a lăsat în voia lui.

Pe urmă, puţin câte puţin, au tot muşcat din fructul oprit până când fata a rămas gravidă. Ciudat, biata copilă nu l-a înţeles niciodată până la capăt, dar îl iubea ca o nebună şi credea că va fi fericită cu el până la adânci bătrâneţi.

N-a fost să fie. Teodora povesteşte: „Tocmai când mi se părea dragostea mai dulce, el s-a îndrăgostit de alta. În ziua când am născut fata, el îşi serba ziua nunţii cu cealaltă. A venit şi directoarea şcolii la maternitate, şi femeile din mahala. Toate mă îndemnau să mă duc să-i pun copilul pe masă la închinatul paharelor. Nu am făcut acest pas şi nici n-am plâns în acea zi. Eram hotărâtă să-mi cresc singură fetiţa şi să nu cerşesc de la el niciun ban, nici pensia alimentară ce mi se cuvenea. Aşa am şi făcut. Mi-a fost foarte greu. Făceam studii prin corespondenţă la colegiul pedagogic.

Învăţam şi luptam. Nu aveam pe cine mă bizui. Într-o iarnă, nu aveam cu ce face focul. Mă sculam în puterea nopţii şi rupeam câte un leaţ din gardurile oamenilor până adunam o grămăjoară bună de aprins focul. Apoi, aşteptam ca fochiştii de la club să se ducă la culcare şi, printr-o gaură de la depozit, luam vreo20 kgde cărbuni – atât cât puteam duce – şi mă grăbeam de puneam focul în sobă să nu tremure de frig bunica şi Ilenuţa. Tare greu mi-a fost, dar nu m-am dat bătută.

Când fetiţa a împlinit patru ani, am terminat şi eu studiile şi am devenit şefă de grădiniţă. Îmi creşteam copila şi mă feream de cuvântul tată. Nu-i spuneam cine e tatăl ei, dar într-o zi a venit fuguţa în casă cu 50 de ruble şi mi-a spus bucuroasă că tata i le-a dat. Am luat rublele celea şi le-am rupt bucăţele, iar după ce le-am aruncat pe foc i-am zis Ilenuţei: «Mai mult să nu iei bani de la străini! Mititica a rămas fără cuvinte. Nu mult după această întâmplare, Filip Ivanovici a murit. Am plâns mult în acea zi, după care am respirat mai uşor. Îmi făceam viaţa frumoasă muncind cu tragere de inimă. Mi-am zis că n-o să mă căsătoresc niciodată. Chiar nu m-au interesat bărbaţii până nu mi-am măritat fata, adică peste 18 ani”.

Niciodată să nu zici niciodată

De aici povestea Teodorei ia o altă înfăţişare. Într-o zi, o femeie bătrână i-a spus: „Nu te uita numai pe fereastră, deschide uşa! Dacă nu vezi pe nimeni, ieşi în drum şi vei vedea că mai sunt bărbaţi. Uită-l pe Filip Ivanovici, Dumnezeu să-l ierte, căci ţi-a scuipat în suflet!”.

După aceste vorbe a plâns mult, s-a uitat în jur, apoi în oglindă şi şi-a zis: „Da, într-adevăr mai este lume şi eu am numai 35 de ani”. La vremea ceea, trăia în satul lor o familie care avea doi copii de grădiniţă. Pe bărbat îl chema Ion, iar pe femeie – Larisa. Venea Larisa să aducă copiii la grădiniţă toată numai vănătăi. Şi Teodora, într-o zi, i-a spus într-o doară: „Cum poţi să trăeşti cu un animal?! Dă-l pe mâna mea vreo jumătate de an şi ţi-l fac om!”. Azi îi zice aşa, mâine, la fel, poate de sute de ori i-o fi zis în glumă când această femeie i se jeluia. Şi ce credeţi? După ce copiii Larisei au plecat de la grădiniţă, cei doi soţi au divorţat. Teodora tocmai o înmormântase pe bunica, iar o mătuşă fără picioare, care fusese lăsată în grija unui nepot, trebuia externată. Şi pentru că nepotul îşi bătea joc de bătrână, Teodora, bună şi miloasă, a luat-o la ea. De câteva ori Ion a încercat să-i facă curte şefei de grădiniţă, dar femeia l-a respins.

Şi atunci bărbatul s-a gândit să stea de vorbă cu mătuşa ei. În timp ce Teodora era la serviciu, Ion se abătea pe la mătuşa Istina, rugând-o să o convingă pe nepoată să se mărite cu el. În seara spre Sfântul Vasile, Ion a intrat în casa femeii şi i-a zis: „Eu nu plec din casa asta. Mărită-te cu mine, Teodora, că am să te fac fericită”. La îndemnul mătuşii, Teodora s-a măritat cu el, dar nu se lega nici vorba, nici traiul. În primii doi ani, cel puţin bărbatul se lăsase de băut. Băiatul mai mare a venit după el şi Teodora l-a lipit ca o mamă adevărată, căci îl iubea încă de la grădiniţă. Iar când i-a venit vremea de însurătoare, i-a făcut o nuntă ca în poveşti. Dar să facă om din Ion n-a putut. Căci lupul păru-şi schimbă, dar năravu’ ba. Batjocorită şi bătută mereu, după 18 ani, a dezlegat calul de la gard.

„Credeţi în fericire!”

Înainte de a divorţa, le-a spus unor femei tinere, care se jeluiau că n-au noroc, că le-au abandonat bărbaţii: „Daţi-mi anii voştri că mă urc pe casă! Peste doi ani, fac 60, încă cu Ion nu m-am despărţit, dar am să-mi găsesc un bărbat aşa de bun şi aşa de cuminte cum de o viaţă mă rog lui Dumnezeu să mi-l trimită”. Şi a doua zi bărbatul visat i-a telefonat. Trei luni au ţinut legătura prin telefon fără să se cunoască. Vorbeau de parcă se ştiau de când lumea, iar când s-au întâlnit au spus din prima secundă: „Suntem unul pentru altul”.

Diferenţa de vârstă dintre ei e de zece ani. Se iubesc cu multă pasiune. Cu lumina bucuriei pe faţă, Teodora mi-a spus: „Eu n-am crezut că sunt asemenea oameni buni la suflet ca Mihăluţă. Noi suntem mereu flămânzi de vorbă. N-am trăit în viaţa mea aşa sentimente cum trăiesc acum. Mereu e gata să mă mângâie, să-mi facă masaj acolo unde mă doare. Nici mama, nici bunica, niciunul dintre bărbaţii pe care i-am avut nu m-au mângâiat aşa. Mă ia o frică uneori când mă gândesc că tare puţin ne-a mai rămas de trăit. Dar eu cred că dacă Dumnezeu mi l-a trimis acum pe Mihăluţă, după ce am îndurat atâta chin şi necaz, se va îndura şi îmi va da tot atâţia ani câţi i-am trăit în iad cu Ion, pentru echilibru.

Nu ştiu cum e în rai, dar mie mi se pare că acum sunt în rai. Tinerilor care citesc aceste poveşti le spun să creadă în fericire, căci ea există! Există adevărata dragoste! Dar dacă într-o căsătorie nu e unire, nu vă chinuiţi cum m-am chinuit eu, oameni buni, rupeţi relaţia! Mai devreme ori mai târziu, iubirea cea mare va veni, numai să ştiţi cum să o cereţi de la Dumnezeu”.

Nina NECULCE

The following two tabs change content below.