Dragoste de tată

Memorie // Eram mici şi nu ştiam ce e războiul

Iubirea lui Mihail Covalciuc al lui Ilie din Zastânca Sorocii înflorea ca o floare când a fost luat pe front. Era anul 1941. A lăsat acasă doi feciori mici şi nevasta însărcinată cu al treilea.

Feciorul mai mare, Anatol, îşi aminteşte: „Ţin bine minte acea zi de vară în care tata a plecat la război. Aveam 5 anişori, iar fratele Victor – doi. Parcă îl văd şi acum pe tata sărutând-o îndelung pe mama. Îl văd cum ne-a luat la dugheană şi ne-a cumpărat bomboane, ne-a mângâiat pe cap şi ne-a spus să nu ieşim din cuvântul mamei şi că pleacă la război. Eram mici şi nu ştiam ce e războiul. Nu înţelegeam de ce mama plângea şi nici nu puteam să ne imaginăm că tatăl nostru va muri în focul luptelor”.

Din vara lui 1941 până în martie 1945, ochii Anei Covalciuc se făceau tot drum. Îl scălda în lacrimi pe micuţul Mihail, care se născuse la două luni după plecarea soţului. Îi mângâia cu lacrimi şi pe ceilalţi doi feciori. Seara şi dimineaţa, înălţa rugăciuni la Domnul ca să îl apere de moarte pe cel care a plecat şi număra zilele de la un răvaş la altul. Scrisorile de pe front erau foarte scurte şi veneau foarte rar. Ostaşul nu scria cum cădeau camarazii de luptă şi nici cum moartea îl pândea la fiecare pas. Credea în izbândă, credea că se va întoarce acasă la nevastă şi la copii.

Plicul cu vestea tristă

În ultimul răvaş, scria: „Dragii mei, nu a mai rămas mult până când va da Dumnezeu să ne revedem. Războiul e pe sfârşite. Rugaţi-vă să nu-mi ia duşmanul zilele…” Ori ruga celor de acasă n-a fost auzită, ori aşa i-a fost scris. Pe 10 martie 1945, o ploaie de gloanţe l-a răpus departe de casă, în Polonia.

Când poştaşul le-a adus cel din urmă plic, care era mai mare ca de obicei, tânăra nevastă s-a cutremurat. A deschis plicul cu mâinile tremurânde şi a amuţit. N-a mai fost nevoie să citească înştiinţarea. Văzând ceasul şi alte câteva lucruri de-ale soţului, a înţeles totul. Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar poştaşul a prins a-i citi cele câteva rânduri: „Ostaşul de rând, Covalciuc Mihail, a murit din cauza rănilor provocate de gloanţe…”. N-a mai aşteptat să citească mai departe, i-a zmuls înştiinţarea din mână şi s-a prăbuşit la pământ, plângând în hohote. Toate se năruiau în jurul ei. Văduvă la 26 de ani, cu trei copii mici!… De atunci a rămas aşa, într-un suspin, până când Dumnezeu a luat-o şi pe ea la cele veşnice. Aceasta s-a întâmplat în 2000.

În căutarea mormântului

Anatol, de cum a crescut mai mare, a început să se frământe: „Unde oare e înmormântat tatăl meu?”. A căutat mult acea hârtie cu vestea tristă de pe front şi nu a mai găsit-o. Atunci a întrebat-o pe mama: „Spune, mamă, ce era scris în acea „pohoroncă”? Unde a murit tata?”. Mama i-a răspuns: „Vostocinaia Prusia. Atâta ţin minte. Hârtia am nimicit-o ca să nu îmi provoace mai multă durere”. Atunci, Anatol a cumpărat un atlas şi a găsit ce căuta.

Cineva l-a sfătuit să scrie în oraşul Podolsk, regiunea Moscova, Federaţia Rusă, deoarece acolo se păstrează arhiva ostaşilor de rând şi a sergenţilor armatei sovietice căzuţi în luptele din 1941–1945. A scris de mai multe ori timp de patru ani până când a primit răspunsul: „Da. Există un asemenea ostaş, căzut la datorie pe 10 martie 1945 în oraşul polonez Branevo”. Din acea clipă, un alt gând i-a încolţit: să meargă să vadă mormântul tatălui. Vroia să se convingă dacă e adevărat sau nu. A pornit din nou să bată pe la uşi. Refuzuri peste refuzuri. Nomenclatura sovietică găsea tot felul de motive ca să nu-i permită plecarea.

Până la urmă, a obţinut viza. A plecat cu mama şi soţia. Dar la hotarul cu Polonia, vameşii sovietici nu le-au permis să treacă, motivând că nu au chemare. Supărat, dl Anatol le-a reproşat: „De unde chemare, tovarăşi? Cine să ne-o dea? Tata din mormânt?!”. Până la urmă, vameşii le-au spus: „Bine, treceţi, dar să ştiţi că polonezii o să vă întoarcă înapoi”. Ba bine că nu. Chiar dacă călătorii noştri nu cunoşteau limba poloneză, prin semne s-au făcut înţeleşi. Cu multă amabilitate, polonezii le-au explicat cum să ajungă în oraşul Branevo.

Ajunşi la destinaţie, s-au văzut înconjuraţi de aceeaşi deschidere şi înţelegere ca şi la vama poloneză. Ajutaţi de poliţişti, au mers la cimitirul situat la patru km de oraş, la intrarea căruia era scris în limbile poloneză şi rusă: „Aici îşi dorm somnul de veci 32.000 de ostaşi sovietici, căzuţi în luptele pentru eliberarea Poloniei”. Cu inimile bătând de emoţie, au intrat. Pe morminte niciun nume, doar numere. S-au uitat într-o parte, s-au uitat în alta şi s-au întrebat cum să găsească prin puzderia ceea de numere numărul sub care doarme ostaşul Mihail Covalciuc? Administraţia cimitirului le-a spus că nu deţine lista celor înmormântaţi acolo. Au pus şi ei coroana la un mormânt frăţesc, au bocit moldoveneşte, au luat un pumn de ţărână şi s-au întors acasă. Ţărâna au dus-o la cimitirul din sat, unde i-au ridicat celui căzut în război un cenotaf.

O nouă plecare în Polonia

„Parcă mi-am împăcat puţin inima, totuşi vroiam să aflu sub care număr din acel cimitir atât de bine îngrijit odihneşte tata”, spune dl Anatol. Şi din nou scrisori prin mai multe instanţe, inclusiv şi la Societatea de Crucea Roşie din URSS de unde a primit răspunsul că numele şi numerele ostaşilor sovietici, înmormântaţi în acel cimitir, se află în arhiva militară din oraşul Branevo. Greu, la fel de greu ca prima dată, a obţinut viza. De data asta, dl Anatol a mers împreună cu soţia şi fiica. S-a întâmplat aceasta în 1976. Ajunşi cu bine la Branevo, s-au apropiat de o vânzătoare a unui chioşc ca să o întrebe de unde ar putea cumpăra o coroană pentru un mormânt. Vânzătoarea, lituaniană de naţionalitate, l-a condus la o agenţie de servicii funerare, exact acolo unde se afla şi arhiva. Soţia şi fiica au rămas pe o bancă în parcul de lângă chioşc.

Directorul şi doi subalterni au scos câteva cărţi îngălbenite şi tuspatru au început să caute numărul sub care odihneşte tatăl lui. La un moment dat, unul dintre subalterni a exclamat: „Am găsit! Nr. 553”. Erau atâtea nume de moldoveni acolo – Cojocaru, Pânzaru, Ciobanu etc. – încât dl Anatol, când le-a văzut, a început să plângă. Directorul l-a îmbrăţişat şi i-a oferit cu generozitate maşina pentru a merge la cimitir. La ieşirea din oraş, s-au oprit şi au strâns un bucheţel de flori de câmp pe care le-au depus cu grijă pe mormânt. Au picurat peste ele câteva picături de vin de acasă, au plâns în tăcere, după care s-au întors la arhivă.

Acolo au făcut o masă de pomenire cu vin şi plăcinte moldoveneşti. Directorul arhivei, Tadeusz Danka, i-a luat la el acasă ca să înopteze. Seara, la masă, Anatol a scos o sticlă de vin „Buket Moldavii” şi a turnat tuturor de sufletul lui tata. Dl Tadeusz a gustat şi a rugat să-l toarne în sticlă. „De ce? Nu vă place?”, s-a mirat Anatol. „Ba da, e foarte gustos, dar, duminică, am un eveniment important – se căsătoreşte fiica – şi aş vrea să îl las pentru acest eveniment”. Atunci, Anatol a mai scos o sticlă şi i-a întins-o gazdei, iar pe aceea au închinat-o câte puţin până dimineaţă. A doua zi, gazda le-a arătat oraşul, apoi i-a condus la trenul de Varşovia. Aici, călătorii din Soroca au mai zăbovit o zi, iar seara, împăcaţi sufleteşte, au urcat în tren şi s-au întors acasă.
Au trecut 34 de ani de atunci, dar dl Anatol nu poate uita cumsecădenia şi bunăvoinţa polonezilor. Nu poate uita vorbele dlui Tadeusz, care i-a spus că atunci când s-a angajat la biroul de servicii funerare a sădit teii de la poarta cimitirului. Când arborii înfloresc şi albinele zumzăie în frunzişul lor, dl Tadeusz crede că acestea sunt sufletele celor căzuţi în bătălie.

Ascultând cele povestite de dl Anatol, răsfoind mulţimea de răspunsuri la scrisorile expediate prin instanţe, mi-am zis că l-o fi iubit mult părintele căzut în război, de vreme ce a ştiut să bată cu atâta insistenţă pe la uşi pentru a-şi vedea dorinţa împlinită.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.