Dragoste adevărată cu răbdare aşteptată

2012_russia_writersstroll_1_0Prin ce trece o tânără ca să-şi păstreze relaţia cu iubitul său

La 19 ani, Raluca nu ştia ce e dragostea dintre un băiat şi o fată. Se trezea şi se culca cu acelaşi gând: „Nu înţeleg de ce toate fetele de vârsta mea, dar şi altele mai mici, au o relaţie, iar eu nu o am”. Simţea un gol în suflet şi era gata să înceapă o prietenie cu oricine, numai să nu fie singură. Când vedea perechi de îndrăgostiţi plimbându-se ori ţinându-se de mână, tot ce-şi dorea era să aibă şi ea pe cineva, să-l ţină de mână şi să-i spună că îi este drag.

Îi promitea marea şi sarea, dar a părăsit-o repede

În ziua în care Victor a băgat-o în seamă, s-a grăbit să-l întrebe: „Te-ai îndrăgostit de mine?”. Băiatul i-a răspuns: „Nu ştiu. Îţi voi spune atunci când ne vom cunoaşte mai bine”. Dar Raluca n-a mai aşteptat să se cunoască mai bine, i s-a dăruit toată din prima seară fără să ştie prea multe despre el. Îl alinta cu cuvinte de dragoste, îi împărtăşea cele mai adânci taine ale sufletului, fără ca el s-o asculte. O lună, atât a durat relaţia, timp în care Victor nu i-a mai răspuns la întrebare. În schimb, când o avea în pat, îi promitea marea şi sarea, luna de pe cer. Câteva săptămâni, relaţia a fost pasională, provocată de atracţia fizică, iar după o lună au început să se certe zilnic. El nu mai vedea nimic frumos în Raluca şi nu se mai simţea atras de ea. S-au despărţit.

Cum a venit dragostea adevărată

După aceasta, fata se simţea şi mai singură. Amărâtă şi decepţionată, nu ştia încotro s-o apuce. Gânduri negre îi roiau prin minte. Ca să le alunge, a început să citească, să acorde o mai mare atenţie învăţăturii, căci era studentă la un colegiu, să discute cu persoane de la care putea învăţa ceva. Duminicile mergea la biserică, cădea în genunchi în faţa icoanelor şi se ruga: „Trimite-mi, Doamne, iubirea cea adevărată după care tânjesc. Am să aştept atât cât va trebui să aştept, numai nu uita de mine!”. La aceeaşi biserică mergea şi Viorel, un băiat din Chişinău, care îşi făcea studiile la Universitatea Tehnică.

Jumătate de an, Raluca l-a urmărit de la distanţă cum intră, cum se închină, cum se roagă. Între timp, a cunoscut-o pe sora lui, s-au împrietenit. Într-o duminică, după slujbă, a mers cu sora la ei acasă, i-a cunoscut şi părinţii, oameni foarte cumsecade. În timp ce stăteau cu toţii la masă, privirile Ralucăi şi ale lui Viorel s-au întâlnit. N-a fost nevoie de cuvinte, ochii lor senini şi visători spuneau totul. Citesc în caietul cu povestea primită de la Raluca: „Din acea clipă am simţit că el e totul pentru mine. Acelaşi sentiment încerca şi el. Dar nu ne-am grăbit cu declaraţiile. Cu răbdare şi speranţă, ne rugam unul pentru altul şi acasă, şi la biserică”.

După doi ani de întâlniri amicale, în clipa în care băiatul era deja sigur de ceea ce simte, i-a cerut prietenia. A fost o duminică specială. Au stat toată după-amiaza de vorbă. Nimeni, până atunci, nu-i acordase atâta timp doar pentru a o asculta, nimeni nu-i dăduse atâta atenţie. În duminicile următoare se aşteptau unul pe altul în uşa bisericii pentru a intra împreună în sfântul lăcaş, frumoşi, tineri, cu credinţă în Dumnezeu. Se rugau împreună pentru ei, pentru relaţia lor. Trăiau o stare de bine, de bucurie. Fiecare bătaie a inimii a Ralucăi era pentru Viorel şi invers. Aşa a trecut un an. Ea terminase colegiul, el, facultatea. Viorel nu se grăbea s-o ceară în căsătorie. Îşi ţeseau visele împreună şi continuau să dea aripi şi curaj iubirii să se înalţe, însă nu se grăbeau să se căsătorească. Visau să aibă căsuţa lor, să nu depindă de părinţi.

Încercări, aşteptare, răbdare

Cu gândul la viitorul lor, Viorel a plecat pentru cinci ani în Israel. Despărţirea a fost dureroasă, aşa cum sunt toate despărţirile îndrăgostiţilor. Cinci ani au ţinut legătura prin telefon şi Skype, cinci ani Viorel i-a trimis Ralucăi toţi banii câştigaţi, cinci ani au făcut planuri de nuntă şi proiecte de casă. Dar tocmai atunci când ţi-i lumea mai dragă, vin şi nenorocirile. Cu o lună înainte de a veni acasă, Viorel a avut un accident de muncă, în urma căruia şi-a afectat grav un ochi. Atunci i-a trimis Ralucăi următorul mesaj: „Nu pot să vin acum. Mi-am găsit un alt loc de muncă şi mai rămân pentru un an-doi aici. Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi, dacă îţi mai ajunge răbdare, aşteaptă-mă. Să nu te superi, dar n-o să pot să-ţi scriu”.

Patronul întreprinderii şi-a asumat toate cheltuielile pentru intervenţiile chirurgicale ce au urmat. Dar a fost nevoie de aproape trei ani până Viorel şi-a restabilit parţial văzul la acel ochi. Şi cum nenorocirile nu vin niciodată singure, în ziua în care părăsea clinica, a lunecat pe scară şi şi-a fracturat o mână. Şi din nou îngrijiri medicale. Trecuse mai bine de trei ani şi Raluca nu avea de la Viorel nici o veste. Se trezea şi adormea cu el în minte. O băteau tot felul de gânduri. Primul gând care îi răsărea mereu era că Viorel şi-o fi găsit alta, dar îl alunga repede şi continua să se roage. Departe de casă se ruga pentru ea şi Viorel. Rugăciunea ei pentru Viorel purta în acele clipe ecoul speranţei: „Mă rog de tine, Doamne, să-l ajuţi pe Viorel să iasă din orice încercare şi să se întoarcă cu bine acasă. Arată-mi prin vis cât trebuie să mai aştept ori spune-mi voi fi cu el până la sfârşitul vieţii sau nu? Tu ştii, Doamne, că el îmi este cel mai drag, nu-i trimite alte femei în cale, adă-mi-l acasă viu şi nevătămat”.

A primit mai multe semne de la Dumnezeu, iar într-o zi, când a intrat în biserică şi se ruga, i s-a părut că a auzit un glas: „Voi doi aveţi un destin. Crede în dragostea ta şi aşteaptă că n-a mai rămas mult”. S-a uitat împrejur, nu era nimeni, a rostit cu voce tare. „Facă-se voia ta, Doamne, o să aştept”. În acea clipă a simţit cum în mijlocul furtunilor din sufletul ei s-a lăsat liniştea. Peste câteva zile, Viorel s-a întors acasă. Era în ajunul Crăciunului. După Paşti au făcut nunta. Au cumpărat o casă asemănătoare cu cea din proiectele ce le-au tot desenat timp de cinci ani. La acea vreme, Raluca avea 31 de ani. Acum are 36, creşte două fetiţe, e fericită. Şi-a încheiat povestea aşa: „Dumnezeu are un timp pregătit pentru fiecare. E greu să-ţi aştepţi dragostea adevărată, dar cu cât aşteptarea e mai grea, cu atât mai dulce e revederea. Viorel e cel care îmi satisface capriciile şi îmi face viaţa senină. Am greşit în adolescenţă, m-am grăbit, ca mai apoi să înţeleg că este mult mai important să aştepţi decât să te arunci în braţele primului întâlnit fără ca să-l cunoşti. Toate lucrurile se cad a fi făcute la timpul lor, nu trebuie să le forţăm”.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău