„Dosarele Siberiei”, cel mai important eveniment teatral al stagiunii

Scene din „Dosarele Siberiei” jucat în premieră pe 5-6 iulie 2019.

 

Evenimentul teatral nr. 1 al stagiunii abia încheiate îl constituie, credem, premiera spectacolului „Dosarele Siberiei” de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău (TNME). Motto-ul cutremurătoarei montări despre victimele deportărilor staliniste din 1941, 1949 și 1951 este rostit de personajele piesei: „Să nu ne răzbunați, dar să nu uitați”. Noua producție a TNME are trei protagoniști: Ecaterina Chele, deportată în 1941, Margareta Cemârtan-Spânu, deportată în 1949 și Ion Moraru, condamnat politic în 1950 la Gulag, pentru că a condus organizația de luptă împotriva puterii sovietice „Sabia Dreptății”. 

„Dosarele Siberiei”, în premieră la Teatrul Național „Mihai Emienscu”

Obsesia Siberiei este una din cele mai puternice în spațiul post-sovietic, totuși, în teatrele basarabene nu a îndrăznit nimeni să atace tema deportărilor, a Gulag-ului, ani și ani după desecretizarea arhivelor. Probabil, frica de Siberia și de tot ce înseamnă temniță comunistă i-a ținut mult timp pe creatorii de teatru departe de acest subiect. Spectacolul „Dosarele Siberiei” de Petru Hadârcă (scenariu: Petru Hadârcă și Mariana Onceanu) e un prim semn că nu ne-am pierdut memoria cu totul, că ne putem asuma trecutul, oricât de cumplit, tragic, infernal ni se arată din perspectiva zilei de azi. Tendința de a-ți construi repertoriul doar pe spectacole distractive, comerciale ne pare cu atât mai păguboasă acum, după ce am văzut „Dosarele Siberiei” care ilustrează valoarea teatrului-document, forța acestuia de a impresiona prin prezentarea faptelor reale, ci nu printr-o aglomerare de „mijloace artistice” superficiale. Publicul a luat cu asalt sala Naționalului „M. Eminescu” nu de dragul unor delicii „estetice” sau jonglerii teatrale, ci pentru a vedea adevărul pe scenă. Impactul a fost și rămâne dintre cele mai puternice.

Un act de responsabilitate morală

Apreciez înainte de toate coeziunea echipei, responsabilitatea tuturor actorilor din distribuție, conștienți că ne înfățișează niște oameni reali, cu destine extrem de dureroase, având pentru roluri o responsabilitate morală, fără a încerca să ne ofere neapărat virtuozitate, fără a teatraliza voit scenele, ci povestindu-ne onest ce li s-a întâmplat protagoniștilor piesei. Tensiunea montării atinge cote paroxistice în scenele în care apar copii deportați, interpretați de mici actori (pe cât de talentați, pe atât de sensibili) ce ne transmit amploarea regimului inuman stalinist, lipsa de apărare, vulnerabilitatea absolută a unor ființe nevinovate, forțate să îndure cruzimi inimaginabile.

E momentul să menționăm că din echipa de creație fac parte Irina Gurin care semnează scenografia, Irina Slobodeaniuc (expresie corporală), Ian Onică (proiecție video), Oleg Mardari (lupte scenice), secvențele video fiind realizate de OWH Studio.

O voce plutitoare, implorând milă la început, apoi resemnată în fața morții, străbate întreg spectacolul, e vocea unduioasă, chemătoare a actriței Diana Decuseară ce ne conectează la dimensiunea abisală a dorului, a credinței și speranței.

Petru Hadârcă: „Nu-mi imaginam că Sângereiul meu a putut fi un loc al terorii”

Regizorul Petru Hadârcă mărturisește: „Ideea spectacolului o port de mult timp în minte și în suflet. După șocul produs de lectura „Arhipelagul-ului Gulag” de Aleksandr Soljenițân, am citit alte materiale, în special memorii ale conaționalilor noștri trecuți prin malaxorul represiunilor staliniste, descoperind treptat o realitate ascunsă, paralelă și diferită de cea trăită de mine în perioada copilăriei și tinereții. De atâtea ori am trecut alergând pe coridoarele școlii pe lângă învățătoarea Ecaterina Chele, de atâtea ori am întâlnit-o pe drumurile satului și, cum se obișnuiește la țară, o salutam în grabă, dar niciodată n-am bănuit câtă  suferință poartă în inima ei. Nu bănuiam că, în multe case, consătenii mei se măcinau, se stingeau lent de durere mută și neîmpărtășită. La fel cum nu mi-am putut închipui că Sângereiul meu drag, loc al bucuriei, a putut fi un loc al vaietelor și terorii, și în ’41, și în ’49, și în ’51, mi se ridică părul în cap când îmi imaginez cum drumurile satului s-au umplut de femei bocind și urlând de disperare, de copii plângând, ținându-se de părinții și bunicii lor înnebuniți de frică și neputință,  mânați cu toții în Siberia. Șocul emoțional produs de lectura amintirilor Ecaterinei Chele și ale altor martori oculari ai acelor timpuri, a fost răvășitor, însoțit de un sentiment de vină pentru inconștiența noastră, pentru că nu am știut și am fost atât de indiferenți față de oamenii îndurerați de lângă noi. Au trecut aproape trei decenii de când documentele de arhivă au fost desecretizate, supraviețuitorii au putut, în sfârșit, să spargă gheața tăcerii și să  povestească experiențele traumatizante, istoricii au publicat studii, dar la nivelul mentalului colectiv rămâne un mare gol și o mare confuzie”.

Sala arhiplină a aplaudat în picioare după ultimele scene din „Dosarele Siberiei”, iar Adelina Moșanu, fiica unuia dintre protagoniști, Ion Moraru, li s-a adresat spectatorilor: „Tatăl meu are 90 de ani. Acum este la pat și nu a putut veni. M-a rugat să vă transmit același lucru care s-a spus în spectacol: Să nu ne răzbunați, dar să nu uitați. Ceea ce nu se uită, devine istorie. A mai rugat un singur lucru: Să nu plecați din țară noastră. Dacă tinerii pleacă, atunci efortul nostru a fost zadarnic ”.

Afișul spectacolului „Dosarele Siberiei” de Petru Hadârcă lansat la Teatrul Național „Mihai Eminescu”.

Expresia suferinței individuale într-o tragedie colectivă

Reproducem și cele scrise după premieră de către Octavian Țâcu pe o rețea de socializare: „La cei 70 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste în Basarabia, Teatrul „Mihai Eminescu” a venit cu un spectacol monumental – „Dosarele Siberiei”, un eveniment cultural de excepție, care a întregit pe deplin suita de manifestări dedicate acestui eveniment tragic din istoria noastră. Prin „Copiii Foametei”, „Seceta Roșie”, „Sfatul Țării”, Teatrul Național „Mihai Eminescu” a transformat istoria în artă și memoria, într-un exercițiu profund de reflecție. Venind pe această filieră a educației istorice asumate, spectacolul „Dosarele Siberiei”, în regia lui Petru Hadârcă, ne-a cutremurat. Chiar și pe cei care cunoaștem adâncurile istoriei deportărilor. Pentru că a expus ceea ce istoria n-ar fi putut reda niciodată – expresia suferinței, a trăirii individuale într-o tragedie colectivă, asumată de fiecare din cei 40 de actori, care pe scena Naționalului au devenit purtătorii destinului nostru. Felicitări și mulțumiri tuturor celor implicați în realizarea acestui spectacol-document”.

„Talentul regizorului, multiplicat prin pasiunea artiştilor, a transformat sala Teatrului Național într-o răbufnire de suspine de dincolo de morminte. În fiecare replică din scenă auzeam vocea bunicilor şi părinților mei. „Când au venit ruşii”. Aşa începeau toate amintirile lor. Consider că spectacolul „Dosarele Siberiei” trebuie să ajungă în toate căminele culturale din Republica Moldova. Va fi cea mai convingătoare relatare despre ce ni s-a întâmplat nouă, românilor din Basarabia”, afirmă Ana Guțu, aceste cuvinte ale domniei sale accentuând importanța pe care o au astfel de montări în viața cetății.

Irina Nechit