Dorul Basarabiei trăit în Siberia

Cum a descoperit o echipă de istorici şi oameni de artă satele deportaţilor basarabeni ridicate în taiga 

strada-moldoveneasca-din-veselii-actualmente-matrosov

Un grup format din istorici, jurnalişti şi cineaşti a întâlnit în regiunea Irkutsk, Siberia, basarabeni şi descendenţi de-ai acestora în satele construite de deportaţi. Nu şi-au uitat graiul, înţeleg româneşte, dar evită să vorbească. Anii trăiţi în pribegie, departe de casă, nu le-a domolit dorul de Basarabia. Este o comunitate dispersată la nivel identitar.

După estimările din Cartea Memoriei şi ale altor investigaţii, în regiunea Irkutsk au fost deportaţi în 1949 circa 6.000 de basarabeni. „Intrând în aceste sate, ni s-au deschis porţi în care am fost salutaţi în româneşte. Am fost emoţionaţi să întâlnim basarabeni deportaţi în regiune şi descendenţi ai celor exilaţi”, a menţionat Octavian Ţîcu. Pe parcursul investigărilor, istoricii au constatat că există trei generaţii de basarabeni aflaţi în regiunea Irkutsk.

„Prima generaţie o reprezintă cei deportaţi în 1949, întâlniţi în satele din regiunea Irkutsk, a doua generaţie, 5.000 în prezent, este alcătuită de cei care au venit la construcţia a două obiective sovietice: hidrocentrala de la Bratsk şi calea ferată Baikal–Amur, ce a făcut legătura cu Taişet, locul în care au fost debarcaţi basarabenii în 1949. Şi a treia generaţie pe care am întâlnit-o, neaşteptată pentru noi, sunt cei plecaţi după 1991. Aceştia sunt angajaţi în mare parte în industria de prelucrare lemnului. Am rămas surprinşi că unii dintre ei sunt oameni de afaceri prosperi, care au cifre de venituri foarte mari”, a relevat istoricul.

Trei generaţii de basarabeni întâlniţi în Siberia

Istoricul Octavian Ţîcu a mai subliniat că centrul cercetărilor expediţiilor memoriei 2016 a fost regiunea Bratsk, cercetări efectuate cu sprijinul Asociaţiei moldovenilor din Irkutsk „Basarabia”, al cărei preşedinte este Vasile Negrescu. Această asociaţie există datorită eforturilor moldovenilor stabiliţi acolo în anii 1970–1980. Ei sunt într-o relaţie strânsă cu cei de la Irkutsk şi Ciunsk. La Ciunsk şi Taişet au fost debarcaţi din tren cei 6.000 de moldoveni şi lăsaţi în taiga, în corturi, a relatat omul de ştiinţă.

Au început să-şi construiască singuri casele. Satele Vesiolîi, Sosnovka şi Parcium sunt ridicate de conaţionalii noştri în perioada 1949–1950. Vesiolîi a fost ridicat în totalitate de basarabeni. Cu timpul, au început să facă nunţi, cumetrii, ceea ce a creat o ambianţă de veselie, nemaiîntâlnită în Siberia. De aici derivă denumirea satului.

Viorica Olaru-Cemârtan a studiat câteva sate din regiunea Novociunsk. Unul dintre acestea, localitatea Vesiolîi, cu uliţe moldoveneşti, se deosebeşte de restul aşezării. „Casele au imprimeuri, horboţelele în jurul ferestrelor, sunt vopsite în albastru, cu verandă , cerdac, acareturi specifice zonelor de unde au fost deportaţi. Deportata Alexandra Lopată s-a născut acolo la 11 noiembrie 1949, la două luni după ce familia sa a fost deportată în taiga. Părinţii săi mai aveau trei copii. Sunt originari din Orhei. Această familie s-a întors în 1960 în Basarabia, dar nu mai aveau nimic din averea lor. Etichetaţi drept „duşmani ai poporului” de către semenii lor, au decis să revină în Siberia. Acolo au înmormântat-o pe mama deportată, Ana Lopată. Aceasta este soarta doar a unei familii din alte sute ridicate în regiunea Irkutsk”, a relatat istoricul.

sate-locuite-si-construite-de-basarabeni

„Nu trebuie să pierdem niciun fir de memorie”

Viorica Olaru-Cemârtan a menţionat alte familii, de exemplu, a lui Dumitru Cazacenco, născut în Durleşti, deportat la 13 ani împreună cu familia. S-a căsătorit cu o rusoaică. A revenit la Chişinău în 1962. Aici s-au integrat mai uşor, dar în 1992, după Mişcarea de eliberare naţională, au hotărât să revină la Vesiolîi, crezând că îşi vor duce mai uşor existenţa acolo. „Are 82 de ani şi o nostalgie imensă pentru casă, pentru tot ce înseamnă identitatea sa. Nu ştie cine este moldovean sau siberian ori siberian sau moldovean”, a adăugat istoricul.

Grupul de cercetători a vizitat de asemenea cimitirele satelor locuite de basarabeni. Au găsit sectoare ştiute de localnici în care au fost îngropaţi cei deportaţi. Cimitirele sunt neîngrijite, cu inscripţiile de pe cruci abia lizibile. Pe locurile unde au fost deportaţi basarabenii şi alte etnii nu există plăci comemorative. Respectul memoriei faţă de aceste evenimente tragice lipseşte cu desăvârşire în Federaţia Rusă.

Localnicii ştiu superficial că acum 70–75 de ani, pe acele locuri, în taigaua, au fost aduse eşaloane cu deportaţi. Aceştia au îmblânzit de fapt această pădure sălbatică cu aşezările lor. Datorită acestor expediţii, istoricii i-au făcut pe conaţionalii noştri să simtă că există un anumit interes pentru ei. „Dacă la început am mers pe dibuite, pe parcurs, mulţi au început să ne caute. Drept exemplu, poate fi cazul lui Dumitru Păvălache, care trăieşte la 70 km de Irkutsk. El este ctitorul unei biserici în satul său”, a menţionat Ţîcu.

Mariana Cibotari, studentă a Universităţii de Stat din Moldova, a menţionat că Siberia se încălzeşte datorită conaţionalilor noştri prin relaţiile calde dintre ei şi prin atitudinea lor. „Mi-a plăcut faptul că au în casele lor prosoape tradiţionale, covoare păstrate de acasă. Vorbesc româneşte, deşi unii nu recunosc acest lucru”, a precizat tânăra.

Alexandru Gheţan, student la aceeaşi universitate, a povestit că atunci când intra în cimitire şi citea inscripţiile de pe cruci – Vidraşcu, Pădurache şi alte nume româneşti – a conştientizat că expediţia a întârziat câteva decenii. Dacă am fi făcut-o acum 20 de ani, i-am fi prins pe mai mulţi în viaţă. În plus, am deschis o pagină emoţionantă a moldovenilor stabiliţi în Siberia în anii 70–80. De pildă, Constantin Meşcoi, care a plecat acolo în 1972, nu ştia că vom merge la el, în Parcium. Bărbatul şi-a ars cartofii în tigaie din cauza emoţiilor”.

casa-moldoveneasca-cu-verandaSiberia în film

Expediţiile memoriei 2016 vor fi transpuse într-o proiecţie cinematografică, difuzată în noiembrie curent, a anunţat directorul OWH Studio, Virgiliu Mărgineanu. Regizorul a remarcat faptul că „fiecare persoană întâlnită acolo merită să fie subiectul unui film documentar”. Mărgineanu crede că proiectul este unul întârziat cu vreo 10–15 ani, dar e bine că îl turnăm azi. Ar fi fost bine dacă am fi găsit oameni în viaţă, trecuţi prin chinurile deportărilor. Aşa făceam o comparaţie cu colegii noştri din Ţările Baltice, care trimiteau filme despre deportările din Ţările Baltice în 2005 la Cronograf”.

Expediţiile memoriei 2016 au fost finanţate de Guvernul României, Departamentul Relaţii şi Politici cu Românii de Pretutindeni din cadrul Guvernului României, Institutul de Istorie din cadrul Academiei de Științe a Moldovei și mai multe universități de la Chișinău.

The following two tabs change content below.