Domnișoara Viorica din Poiana Longevivilor

Cu Viorica Cătuna (în centru) în Poiana Cătunenilor

Există în județul Bistrița-Năsăud multe locuri de poveste cu arome vii și amețitoare de brad și molid, cu parfum de pajiște curată presărată cu tot felul de floricele, parfumate și ele, cu muzici cerești, ce plutesc în văzduh. Un asemenea loc este Poiana Cătunenilor. Așa se numește sătucul, situat la o altitudine de peste 1200 metri, din comuna Ilva Mare, Ținutul Năsăudului. E satul cu cei mai longevivi locuitori, păstrători de datini și obiceiuri.

Din neamul lor se trage și domnișoara Viorica Cătuna, de 76 de ani, profesoară prin vocație, un suflet frumos de poetă, o artistă care doinește cu talent la fluier și muzicuță și o povestitoare cu har și dar de la Dumnezeu. Minunea de a ajunge în mirificul colț de lume s-a întâmplat datorită omului de afaceri Emil Iugan, patronul fabricii de cherestea „Silvania Internațional” din Lunca Ilvei, care a oferit acest prilej fericit grupului de astriști floreșteni (copii și pedagogi) pe care i-am însoțit în Tabăra de Cultură și Civilizație Românească „Acasă la Noi”, Asociațiunea ASTRA.

Din neamul longeviv al Cătunenilor se trage și șoferul Cătuna Pantilimon Ironim, cu care am parcurs drumul șerpuit și abrupt de 12 kilometri până sus, lângă fereastra cerului, acolo unde soarele și luna sărută această așezare de oameni harnici și inimoși, cu mare dragoste de locurile natale. Printre cele câteva zeci de gospodării din această poiană pitorească – o poiană a românismului și a oamenilor cu suflet curat, se numără și gospodăria eroinei mele, rămasă de la răposații ei părinți, cătuneni de viță veche, despre care mi-a vorbit cu admirație și încântare, precum mi-a vorbit și despre buneii și unchii ei.

A crescut odată cu brazii de munte

S-a născut pe aceste locuri liniștite la 21 ianuarie 1943 din părinți țărani. Taică-său a fost și fierar, făcuse o şcoală de meserii la Bistrița. Bunicul pe linia tatălui se trăgea dintr-o familie de longevivi, care au trăit până la 105 ani. Învățase șase clase care însemnau mult la vremea aceea și îi plăcea să citească mai cu seamă din marii filosofi. Viorica a avut o copilărie frumoasă. Lucra cu părinții și la câmp, și prin gospodărie și avea timp și pentru joacă, pentru contemplarea peisajelor din jur. A crescut împreună cu sora ei mai mică, odată cu brazii de munte.

Cu sufletul plin de frumusețile naturii, despre sat avea să-mi vorbească în vers: „M-am născut unde primăvara iese la arat cu plugul tras de boi,/ Unde frunzele cântă cu limbă de cuc,/ Iar brazda întoarce belșugul spre noi./ M-am născut unde căprioarele beau stele din albastrul efemer,/ Unde bătrânii sunt gânduri târzii,/ Iar satul e o rugă către cer”. Acolo sus, pe munte, sufletul omului se înalță mai ușor la cer și cerul coboară până la casele oamenilor și oamenii tari în rădăcinile lor știu cum să vorbească cu Dumnezeu.

Brav dascăl al școlii românești

Vorbind cu Dumnezeu, fata pădurii și a munților a făcut școala primară în satul vecin, Ivăneasa. Fiind o elevă silitoare, a mers apoi la Liceul „George Coșbuc” din orașul Năsăud, orașul academicienilor. Examenele de admitere la liceu erau extraordinar de riguroase. Doar trei elevi din comună au fost admiși în acel an la acest renumit liceu. În 1960, fiind încă elevă de liceu, a participat la inaugurarea școlii primare în satul natal. A lucrat trei ani învățătoare aici, apoi a mers să-și continue studiile la Institutul de Științele Naturii din Cluj. La facultate n-a stat numai să tocească.

Activa și la Casa de Cultură a Studenților alături de regretatul Dumitru Fărcaș, de la care a furat din secretele cântatului la fluier, frecventa și Cenaclul literar „Tribuna” alături de Ana Blandiana și Augustin Buzura, care era secretar de Cenaclu. După absolvirea facultății a lucrat 22 de ani  profesoară în câteva localități din Țara Oașului și un an pe Valea Izei, în Maramureș, unde pe lângă științele naturii a predat și muzica, pasiunea ei de o viață, care merge braț la braț cu poezia. „Eu cunosc bine și maramureșenii, și oșenii, dar e mare deosebire între ei. Însă toți au un punct comun – sunt foarte harnici, foarte ospitalieri și te poți înțelege foarte bine cu ei. Am avut copii talentați și acolo, care participau la cenaclul literar și care cântau în colectivele artistice de care mă ocupam.”

Dorul de locurile natale și de părinții bătrâni, care aveau nevoie de un sprijin, o readuc după Revoluție, în 1991, în Poiana Cătunenilor, unde continuă să învețe copiii satului. „Am revenit în școala în care mi-am început munca de pedagog și tot aici am terminat, ajutându-i și pe ai mei, stând acasă așa ca un copil cuminte. Aici am ieșit la pensie și am mai lucrat și după până când școala s-a închis prin decizie de comasare-desființare, așa cum s-a procedat și cu alte unități de învățământ.”

Viața ei – un poem neterminat

Interiorul școlii mai stă împodobit cu toate materialele ilustrative pregătite de mâinile ei. Aici a venit la întâlnirea cu noi, basarabenii, ca să ne cânte răscolitor din fluier și muzicuță, să ne recite din inspiratele ei poeme, care, vorba autoarei, sunt izvorâte dintr-o rază de lună și alta de soare, muiate în cristalinul izvoarelor de pe aceste plaiuri mioritice. Aici, după întâlnirea impresionantă cu povețe pentru copiii prezenți, am stat cu ea la povești într-o atmosferă mai intimă, depănând firul vieții ei de la naștere până în prezent.

Nu a fost căsătorită. „Am avut pretendenți destui, dar n-a fost să fie. Când eram la o anumită vârstă, mă gândeam și eu că, uite, a venit timpul să-mi întemeiez o familie, dar n-a ieșit niciodată. Nu dirijăm noi și nu poți forța destinul. Înțelegi până la urmă că așa trebuie să fie, dar ajungi la concluzia asta când ești un pic mai rațional și mai logic în gândire. Vezi că aici e altceva, drumul tău e trasat pe altă traiectorie și n-ai cum să faci schimbarea.”

S-a dedicat cu tot sufletul pedagogiei, scrisului, cititului. E o mare consumatoare de literatură. Scrie mult. Publică tot felul de

articole și poezie în diverse ziare și reviste literare, face parte din ASTRA năsăudeană. E atinsă de  aripa poeziei din anii de liceu. A debutat în anul 1967 cu trei poezii în revista „Familia” din Oradea, exact după 101 ani de la debutul lui Mihai Eminescu în „Familia” lui Iosif Vulcan. În cartea „Drum cosit”, editată în 2009, a selectat 71 de poezii din multele pe care le-a scris și le mai scrie cu inima și cu tot seninul gândului plin de înțelepciune. Găsim aici o poezie trăită în care încap toate lucrurile frumoase lăsate de Dumnezeu pe pământul românesc. (Mi-a dăruit cartea cu autograf, punctând: „Să dea Domnul să fim iarăși împreună în România Mare”)

Am întrebat-o cu ce se ocupă la vârsta-i onorabilă, pe care ea o numește zâmbind, a treia tinerețe. „Locuiesc singură. Părinții au trecut deja la Domnul. În afară de scris, citit, mă ocup de viața artistică a Poenei. Fondul muzical al filmului documentar „Învingătorii”, un film despre  sătucul nostru, s-a făcut cu muzica mea. Internetul nu mi-e prieten. Citesc reviste, ziare, privesc televizorul ca să fiu la curent cu noutățile și cred că sunt mai câștigată decât de la calculator. Mai cosesc, așa cum se cosește la munte, căci am o gospodărie. Îmi plac animăluțele. Mă mângâi cu o văcuță și o junicuță, care pasc pe imașul mare rămas de la ai mei. N-am împrăștiat nimic. Mai țin găinușe, doi cățeluși, dar de pisici nici nu mă mai întrebați, toate animalele îmi plac. Satul a rămas permanent în ființa mea. Iar viața mea este, deocamdată, un poem neterminat în acest univers de lumină, iluzii și iubire”.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)