Doi moşnegi şi o babă

Doi moşnegi şi o babă
Multe se mai întâmplă pe lumea asta, Doamne! Într-un sat din centrul Moldovei, situat pe o muchie de deal şi la o margine de codru, trăieşte o femeie care se pare că n-a avut alt scop în viaţa sa decât să facă lumea să vorbească despre ea. Nici frumoasă nu e, dar nici nu poţi spune că e urâtă. Are doi ochi verzi, jucăuşi şi isteţi, care îţi reţin privirea.
A lucrat toată viaţa învăţătoare. Lumea era cu ochii pe ea, căci nu era zi să nu facă ceva. Într-o zi, şi-a scos clasa în câmp să prindă şerpi, apoi a dus-o la iaz. Se bălăcea ca şi copiii. Până în seară, a adus pentru cabinetul de biologie vreo două specii de reptile, care, din nenorocire, n-au ştiut cum să se ascundă de Arina şi elevii săi.
Mireasă cu orice preţ
Altă dată, s-a dus mireasă pe cuptorul unui văduv. „Eu sunt fată bătrână, mata ai rămas singur, hai să trăim împreună.” S-a buimăcit bărbatul, care îşi îngropase nevasta de numai câteva luni. „Dar nu vreau să mă însor, Arina Petrovna”, se apăra cum putea el. „Vrei, dar încă nu ţi-ai dat seama…”, încerca ea să-l convingă. Văzând că nu poate scăpa de femeie, care pornise a trebălui prin casă, s-a dus la un vecin şi i s-a plâns. Au dat-o împreună afară din gospodărie. Până în seară, satul vuia, iar nebuna de Arina s-a făcut de râs! Şi s-a vorbit mult despre povestea asta pe toate părţile.
Iar când satul a pornit să se plictisească, Arina a venit cu o altă trăsnaie. Una vă pot spune cu siguranţă – n-a fost zi şi n-a fost ceas ca femeia asta să nu se gândească cum să-şi trăiască viaţa mai interesant. Pe lângă multe trăsnăi, avea şi realizări frumoase: a deschis un muzeu al satului, a sădit împreună cu elevii un parc, a deschis la şcoală un cerc dramatic, a adus atâtea personalităţi în localitate, că oamenii din partea locului îi cunoşteau nu doar de la televizor pe cei mai vestiţi actori şi interpreţi.
Năucă şi interesantă
Oamenii din partea locului aveau un sentiment contradictoriu pentru femeia asta. O credeau puţin năucă, dar şi interesantă. Aşa se explică faptul că s-a măritat târziu. Când avea 36 de ani, i-a venit mire un învăţător din satul vecin. Un bărbat cuminte. Şi el era necăsătorit la cei 40 de ani pe care-i avea. Era beteag sărmanul, avea un picior puţin mai scurt de la naştere.
Credeţi că Arina şi-a schimbat năravul după măritiş? Nici vorbă de aşa ceva. Satul continua şi după aceea s-o vorbească, pentru că trăsnăile pe care le făcea erau de-a dreptul ieşite din comun. Îl opreau uneori bărbaţii pe soţul ei şi îl mustrau: „Mai pune-o la punct şi mata. Cum să-l facă de ruşine pe directorul şcolii? Râde satul, domnule! Să se ducă omul de la şcoală înfăşurat într-o perdea rufoasă în plină noapte, de parcă ar fi un netrebnic…” Întâmplarea a fost că directorul şcolii se dăduse în dragoste cu doctoriţa. Nevasta lui aştepta să nască din clipă în clipă. Şi atunci Arina l-a îndemnat pe un elev din clasele mari să se strecoare în cabinetul directorului şi să-i fure hainele lui şi ale iubitei. S-a întâmplat asta în luna mai…
A doua zi, când s-au trezit sătenii, arborele din faţa bisericii era împodobit cu bulendrele directorului şi ale iubitei sale. Cine putea să facă o astfel de trebuşoară în afară de Arina?! Chiar dacă ai o bănuială, nu poţi să învinuieşti un om!
Râdea satul de directorul şcolii, o lua peste picior şi pe doctoriţă. Şi ce să vă spun? Până în toamnă au plecat din comună. Mai întâi, doctoriţa, iar la o lună, şi directorul cu familia lui.
„Vă mutaţi la mine şi trăim în trei”
În toamna acelui an, a murit şi soţul Arinei. S-a stins liniştit, cum a şi trăit, într-o noapte, în somn. Au trăit împreună 20 de ani şi, zice lumea, s-au împăcat de minune, chiar dacă erau diferiţi ca temperament. După moartea lui, într-o singură zi, Arinei, care trecuse deja de 60 de ani, iată că îi veniseră doi miri. Şi nu de pe aiurea, fraţilor, dar chiar din acel sat! Arina nu mai lucra la şcoală, încerca să se descurce cu pensia şi cu ce mai avea prin grădină. Ţinea şi ea, ca toţi învăţătorii de la ţară, un purcel, câteva găinuşe. În ziua cu pricina, păstărea nişte fasole pe prispă. Grigore fusese coleg de şcoală cu ea. La vremea ceea, era încă destul de chipeş. Cei doi copii ai lui erau stabiliţi în România, nevasta sa murise de şapte ani şi a hotărât să se însoare. Satul mic, văduve puţine, iar pe cele cu carte le numărai pe degete. Şi, decât să trăiască singur, a hotărât că e bună şi Arina.
Dar uite, dragă, cum le potriveşte soarta. Cu gândul la însurătoare era şi un alt bărbat din sat, divorţat de mai mulţi ani, care s-a săturat să-şi spele hainele şi să-şi facă mâncare. Îi era şi lui dor de ceva mai gustos. Vroia să aibă pe cineva care îl aşteaptă acasă. Când a trecut prin sită femeile din sat, şi-a oprit gândul la Arina. „E cam nebunatică, dar gospodină şi o să aibă grijă de mine…” Şi vă spun că într-o zi şi într-un gând au venit cei doi la Arina. Femeia se amuza pe seama lor. I-a întrebat ce i-a făcut s-o aleagă anume pe ea dintre văduvele satului. După ce i-a ascultat, femeia a venit cu propunerea: „Vă mutaţi la mine şi trăim în trei. O să ne fie vesel împreună. În trei, o să scoatem la capăt mai uşor toate problemele. Dacă vă întreabă satul de ce trăiţi la mine, să spuneţi că v-aţi însurat cu mine…” „Glumeşti, Arina Petrovna?! O să râdă lumea de noi!” „Treaba voastră, că eu trăiesc şi singură!”
S-au dus moşnegii pe la casele lor. Le era tot mai rece şi mai trist. Revenea la vădană când unul, când altul, ca s-o convingă să se mărite anume cu el, dar femeia o ţinea morţiş: „Ori trăim împreună toţi trei, ori căutaţi-vă pe altcineva…” Au tot umblat aşa o vară şi, în toamnă, s-au mutat la Arina.
Că a vorbit satul despre baba cu doi moşnegi e puţin spus, a vorbit şi raionul, şi apoi a ajuns povestea şi la mine…

Multe se mai întâmplă pe lumea asta, Doamne! Într-un sat din centrul Moldovei, situat pe o muchie de deal şi la o margine de codru, trăieşte o femeie care se pare că n-a avut alt scop în viaţa sa decât să facă lumea să vorbească despre ea. Nici frumoasă nu e, dar nici nu poţi spune că e urâtă. Are doi ochi verzi, jucăuşi şi isteţi, care îţi reţin privirea.

A lucrat toată viaţa învăţătoare. Lumea era cu ochii pe ea, căci nu era zi să nu facă ceva. Într-o zi, şi-a scos clasa în câmp să prindă şerpi, apoi a dus-o la iaz. Se bălăcea ca şi copiii. Până în seară, a adus pentru cabinetul de biologie vreo două specii de reptile, care, din nenorocire, n-au ştiut cum să se ascundă de Arina şi elevii săi.

Mireasă cu orice preţ

Altă dată, s-a dus mireasă pe cuptorul unui văduv. „Eu sunt fată bătrână, mata ai rămas singur, hai să trăim împreună.” S-a buimăcit bărbatul, care îşi îngropase nevasta de numai câteva luni. „Dar nu vreau să mă însor, Arina Petrovna”, se apăra cum putea el. „Vrei, dar încă nu ţi-ai dat seama…”, încerca ea să-l convingă. Văzând că nu poate scăpa de femeie, care pornise a trebălui prin casă, s-a dus la un vecin şi i s-a plâns. Au dat-o împreună afară din gospodărie. Până în seară, satul vuia, iar nebuna de Arina s-a făcut de râs! Şi s-a vorbit mult despre povestea asta pe toate părţile.

Iar când satul a pornit să se plictisească, Arina a venit cu o altă trăsnaie. Una vă pot spune cu siguranţă – n-a fost zi şi n-a fost ceas ca femeia asta să nu se gândească cum să-şi trăiască viaţa mai interesant. Pe lângă multe trăsnăi, avea şi realizări frumoase: a deschis un muzeu al satului, a sădit împreună cu elevii un parc, a deschis la şcoală un cerc dramatic, a adus atâtea personalităţi în localitate, că oamenii din partea locului îi cunoşteau nu doar de la televizor pe cei mai vestiţi actori şi interpreţi.

Năucă şi interesantă

Oamenii din partea locului aveau un sentiment contradictoriu pentru femeia asta. O credeau puţin năucă, dar şi interesantă. Aşa se explică faptul că s-a măritat târziu. Când avea 36 de ani, i-a venit mire un învăţător din satul vecin. Un bărbat cuminte. Şi el era necăsătorit la cei 40 de ani pe care-i avea. Era beteag sărmanul, avea un picior puţin mai scurt de la naştere.

Credeţi că Arina şi-a schimbat năravul după măritiş? Nici vorbă de aşa ceva. Satul continua şi după aceea s-o vorbească, pentru că trăsnăile pe care le făcea erau de-a dreptul ieşite din comun. Îl opreau uneori bărbaţii pe soţul ei şi îl mustrau: „Mai pune-o la punct şi mata. Cum să-l facă de ruşine pe directorul şcolii? Râde satul, domnule! Să se ducă omul de la şcoală înfăşurat într-o perdea rufoasă în plină noapte, de parcă ar fi un netrebnic…” Întâmplarea a fost că directorul şcolii se dăduse în dragoste cu doctoriţa. Nevasta lui aştepta să nască din clipă în clipă. Şi atunci Arina l-a îndemnat pe un elev din clasele mari să se strecoare în cabinetul directorului şi să-i fure hainele lui şi ale iubitei. S-a întâmplat asta în luna mai…

A doua zi, când s-au trezit sătenii, arborele din faţa bisericii era împodobit cu bulendrele directorului şi ale iubitei sale. Cine putea să facă o astfel de trebuşoară în afară de Arina?! Chiar dacă ai o bănuială, nu poţi să învinuieşti un om!

Râdea satul de directorul şcolii, o lua peste picior şi pe doctoriţă. Şi ce să vă spun? Până în toamnă au plecat din comună. Mai întâi, doctoriţa, iar la o lună, şi directorul cu familia lui.

„Vă mutaţi la mine şi trăim în trei”

În toamna acelui an, a murit şi soţul Arinei. S-a stins liniştit, cum a şi trăit, într-o noapte, în somn. Au trăit împreună 20 de ani şi, zice lumea, s-au împăcat de minune, chiar dacă erau diferiţi ca temperament. După moartea lui, într-o singură zi, Arinei, care trecuse deja de 60 de ani, iată că îi veniseră doi miri. Şi nu de pe aiurea, fraţilor, dar chiar din acel sat! Arina nu mai lucra la şcoală, încerca să se descurce cu pensia şi cu ce mai avea prin grădină. Ţinea şi ea, ca toţi învăţătorii de la ţară, un purcel, câteva găinuşe. În ziua cu pricina, păstărea nişte fasole pe prispă. Grigore fusese coleg de şcoală cu ea. La vremea ceea, era încă destul de chipeş. Cei doi copii ai lui erau stabiliţi în România, nevasta sa murise de şapte ani şi a hotărât să se însoare. Satul mic, văduve puţine, iar pe cele cu carte le numărai pe degete. Şi, decât să trăiască singur, a hotărât că e bună şi Arina.

Dar uite, dragă, cum le potriveşte soarta. Cu gândul la însurătoare era şi un alt bărbat din sat, divorţat de mai mulţi ani, care s-a săturat să-şi spele hainele şi să-şi facă mâncare. Îi era şi lui dor de ceva mai gustos. Vroia să aibă pe cineva care îl aşteaptă acasă. Când a trecut prin sită femeile din sat, şi-a oprit gândul la Arina. „E cam nebunatică, dar gospodină şi o să aibă grijă de mine…” Şi vă spun că într-o zi şi într-un gând au venit cei doi la Arina. Femeia se amuza pe seama lor. I-a întrebat ce i-a făcut s-o aleagă anume pe ea dintre văduvele satului. După ce i-a ascultat, femeia a venit cu propunerea: „Vă mutaţi la mine şi trăim în trei. O să ne fie vesel împreună. În trei, o să scoatem la capăt mai uşor toate problemele. Dacă vă întreabă satul de ce trăiţi la mine, să spuneţi că v-aţi însurat cu mine…” „Glumeşti, Arina Petrovna?! O să râdă lumea de noi!” „Treaba voastră, că eu trăiesc şi singură!”

S-au dus moşnegii pe la casele lor. Le era tot mai rece şi mai trist. Revenea la vădană când unul, când altul, ca s-o convingă să se mărite anume cu el, dar femeia o ţinea morţiş: „Ori trăim împreună toţi trei, ori căutaţi-vă pe altcineva…” Au tot umblat aşa o vară şi, în toamnă, s-au mutat la Arina.

Că a vorbit satul despre baba cu doi moşnegi e puţin spus, a vorbit şi raionul, şi apoi a ajuns povestea şi la mine…

The following two tabs change content below.
Lidia Bobână

Lidia Bobână