Dodon, cu sticla de coctail molotovenist

Prin februarie 1999, Ion Sturza, desemnat prim-ministru al Republici Moldova, respingea pretenţiile Frontului Popular Creştin Democrat de a i se atribui portofoliile ministerelor de Finanţe şi al Securităţii. Motivul a fost cam acelaşi invocat astăzi de Dodon împotriva lui Ghimpu: FPCD era un partid unionist, prin urmare duşmănos Republicii Moldova. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci. Dacă nu este unionist declarat, Ion Sturza investeşte în editarea cărţilor româneşti în RM, iar Roşca, fostul „campion” şi monopolist în „ramura” unionismului, dându-şi arama pe faţă, a devenit apostol al antioccidentalismului şi al reapropierii de Rusia. A intrat sau, mai curând, era în serviciul Rusiei.

Lupta cu unionismul a fost şi prioritatea lui Voronin, în perioadele sale de acces la Kremlin. Când Putin i-a închis uşa, s-a declarat „naţionalist” şi a mers la Palatul Naţional să-l omagieze pe Grigore Vieru la împlinirea a 70 de ani. Apoi, a redevenit românofob, când Medvedev i-a deschis din nou uşa la Kremlin.

De aceea, intenţia lui Igor Dodon de a bara calea „unionistului Ghimpu” către funcţiile-cheie în stat, anunţată zilele trecute, mi-a dat senzaţia unui oribil de plictisitor deja vu.

Anunţul său trădează nu numai de unde îi vin banii, dar şi limitele sale intelectuale.

În primul rând, dl Dodon şi-ar fi putut da seama că îşi asumă o sarcină mult peste puterile sale, dacă crede că poate învinge „unionismul”, care a supravieţuit tăvălugului comunist sovietic şi a jucat un rol în distrugerea Imperiului Răului, cum l-a numit Reagan. Nu se ştie dacă independenţa Republicii Moldova dura până acum, dacă se stingea flacăra românismului.

Unionismul este mai mult decât înţelege Dodon şi alţii ca el. Chiar dacă se crede un Alexandru Matrosov al moldovenismului provincial (sau elementar, primitiv) şi este decis să se arunce cu sticla de coctail molotovenist (împrumut verbal de la Nicolae Leahu) în calea carierei lui Mihai Ghimpu, pentru a rămâne în memoria noastră ca un „erou” sau, din alte puncte de vedere, o victimă nevinovată a pactului Molotov-Ribbentrop, proaspătul socialist este unionist el însuşi, prin faptul că vorbeşte şi scrie în limba română, nu în limba rusă. Că el o numeşte moldovenească nu împiedică unirea, decât din punct de vedere politic. Dar şi aceasta este o piedică temporară. Logica supravieţuirii, a dezvoltării o va înlătura mai devreme sau mai târziu.

Când vor veni oameni mai deştepţi ca noi, eliberaţi de reflexe condiţionate de 45 de ani de ocupaţie şi spălare de creieri, vor înţelege că unirea este nu numai necesară, ci şi obligatorie, iar eforturile unora de a da înapoi roata istoriei, de a nu recunoaşte importanţa fundamentală a unirii din 1859 şi 1918, este nu numai duşmănoasă, ci şi ridicolă. Varlaam (cu a lui dorinţă de a se adresa către „întreaga seminţie românească”), Dosoftei, Cantemir, Alecsandri, Creangă, Hasdeu, Eminescu sunt „produsele” unirii şi numai nişte minţi întunecate, obtuze, orbite de românofobie nu pot însuşi aceasta. Lumina unui ideal nobil descătuşează sufletele. Şi apariţia lui Grigore Vieru, ca să aduc un nume cunoscut lui Dodon, a fost posibilă numai prin unire sau „întoarcerea la izvoare”, în pofida „cortinei de fier”, instalate pe Prut.

Va îndrăzni Dodon să spună că Grigore Vieru este primejdios statului Republica Moldova? Dar este într-un anumit fel. Şi va fi.

The following two tabs change content below.