Dochița cu inimă mare și bună și doar cu o sută de lei pe lună

Așa s-a întâmplat ca la începutul acestei săptămâni s-o cunosc pe Dochița Tofan din Nimereuca, un sat vechi răzeșesc, așezat pe malul Nistrului într-un peisaj de toată frumusețea. Un sat cu două biserici, care au același hram, „Acoperământul Maicii Domnului”, și cu monumentul lui Lenin în picioare, cu o mână ciuntită, uitat pe un șes, unde pasc vitele și orătăniile gospodarilor din preajmă.

Casa Dochiței cu poartă din lemn și horboțică tăiată în lemn pe la  streșină, e cocoțată pe un vârf de deal la o margine de sat. Aici, la draga ei căsuță, ea, așezată pe prag, eu, în fața ei pe un scaun din cele lungi, am stat la umbra viței-de-vie și a unui copăcel de nuc o jumătate de zi. Bucuria acelei dimineți de luni eroina mea o adunase dintr-o hrincă de pâine și o farfurioară cu vișine pline de rouă, pe care le-a servit la micul dejun și prin care a comunicat cu spicul de grâu, cu copacul, cu cerul și cu pământul întreg.

Este împotriva pașaportului cu cip

Venitul ei lunar e de doar 100 de lei!!! Da, da, 100 de lei pe care îi primește de la biserică, unde face curățenie și oferă ajutor preotului în pregătirile pentru slujbe, pentru sărbătorile de peste an, alte trebuințe. În octombrie Dochița va împlini 71 de ani, dar nu a primit și nici nu primește pensie. De muncit a muncit 35 de ani în colhoz și are tot dreptul la pensie, dar din motiv că nu are pașaport nu-și poate primi pensia. Din aceeași cauză s-a dezis și de cotele de pământ. Nu dorește  să-și facă pașaport. Este împotriva pașaportului cu cip. Zice că acesta e  semnul diavolului, semn al răului. Pașaportul ei este Dumnezeu, Lui îi    încredințează grijile și toată lucrarea pe care o face. Nu a primit și nici nu a râvnit la vreun ajutor social. Se hrănește din tot ce crește pe lotul de lângă casă. Ține câteva păsări, o capră și nu uită să-i mulțumească Domnului și Preacuratei Maici pentru mângâiere, pentru binecuvântare și bucuria de a trăi. Telefon nu are, de televizor nu se folosește, are un aparat de radio, care îi aduce noutățile în casă.

De la bunel povață pentru o viață

Era în anul 1956. Dochița avea nouă ani, când mama ei, răpusă de o cruntă boală, a murit. Are continuu în fața ochilor icoana mamei: frumoasă, blândă, senină… Nu mult după moartea ei, taică-său s-a recăsătorit. Copila nu s-a putut lipi de mama vitregă, a fost luată și crescută de bunicii de pe linia mamei. În casa bunicilor, dominată de o lume calmă și simplă, se citeau cărți sfinte, se gândea, se ascultau povești și spovedanii. De educația copilei se ocupa mai mult bunelul, pentru că bunica avea probleme de sănătate și se lupta mereu cu boala și neputințele. Dar, așa suferindă cum era, rânduia grijile casei, era o bună gospodină.

Cu bunica, Dochița a mers pentru prima oară la biserică în altă localitate (biserica satului a fost închisă din 1948 până în 1987), bunica a învățat-o rugăciunea Tatăl Nostru, bunica i-a spus că în biserică coboară în chip nevăzut îngerii și sfinții. Și copila știa, chiar dacă nu-i vedea, că ei sunt acolo, o veghează și-i povestesc mamei că fetița ei este cuminte și ascultătoare. Bunelul, pururi demn de respect, avea grijă ca nepoata să învețe bine la școală. După truda din cursul zilei, seara îi controla caietele, o punea să povestească temele. Într-o seară, când a văzut că se cam încurca la tabla înmulțirii, nu i-a dat voie să se culce până nu a învățat-o toată. O știe și acum, ți-o poate spune și prin somn.

De mică bunelul a învățat-o cum să cheltuiască banul. Îi spunea: „Banul se face greu, dar se cheltuie ușor. Ține minte: întotdeauna să te strădui să cheltui așa ca să-ți rămână un ban de pâine, cheltuielile în casă trebuie să fie mai mici decât veniturile”. Și acum Dochița știe să împartă acei 100 de lei în așa fel ca să-i ajungă pentru pâine și achitarea facturii pentru consumul de energie electrică. Iar consumul e mic, stă mai mult cu candela, se culcă devreme, nu se prea folosește de curent. Tot bunelul a învățat-o să aibă respect pentru cei mai în vârstă, să aibă curajul să privească oamenii în ochi și să le spună ce gândește, să ierte și pe cel mai mare dușman.

Casa nu le-a fost luminată de gânguritul copiilor

Încetul cu încetul, Dochița a crescut mare. După absolvirea a 7 clase, pe atunci învățământul gimnazial era de 7 clase, a rămas la coarnele plugului, cum se spune. Buneii nu au avut posibilitatea s-o dea mai departe la carte. Bunelul, care a fost cu sufletul legat de glie, i-a zis: „Pământul ne hrănește. N-o să te prăpădești muncind la pământ”. Și așa și-a luat copila rămas bun de la carte, muncind de la vârsta de 13 ani la norme de tutun, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, porumb. Tânără, entuziastă și plină de speranță, iarna țesea, broda, iar vara mergea cu fetele din sat la prășit, la strâns roada.

Duminicile pe tot parcursul anului le începea cu rugăciune și le termina la club, unde se organizau dansuri. La club avea să-l întâlnească pe Vasile Tofan, băiat de gospodari din sat, de care s-a îndrăgostit. Era frumos flăcăul și răspândea încredere, așa cum răspândește o lampă în jur lumină. Dar nici fata nu era de lepădat. I-a căzut cu tronc la inimă lui Vasile. După o scurtă perioadă de ibovnicie, cu acordul bunicilor și al părinților, cei doi tineri îndrăgostiți s-au căsătorit.

Au făcut nuntă după obicei, cu cai, cu druște și vornicei, cu zestrea și hora miresei jucate. Gătitul miresei le-a revenit celor mai bune prietene, care s-au străduit s-o împodobească cât mai frumos: i-au dat cu ruj buzele, i-au rumenit obrajii, i-au așezat cu eleganță coronița și ghirlantul (vălul). Când au mers s-o dea pe mâna mirelui, acesta a refuzat s-o primească zicând: „Duceți-o înapoi! Nu este mireasa mea! Dochița nu se vopsește. Aduceți-mi-o pe Dochița cu frumusețea lăsată de Dumnezeu!”. Rușinate, fetele s-au întors înapoi, i-au șters miresei rujul de pe buze și obraji, apoi au mers și i-au închinat-o mirelui, care a luat-o de mână cu un zâmbet larg. Nunta a pornit cu tot alaiul de la mireasă la nuni, apoi la casa mirelui. De atunci Dochița nu s-a mai vopsit niciodată, nu a pus o cremă pe față.

Și a trăit cu Vasile în pace și înțelegere 25 de ani. Așa ca rândunelele și-au construit singuri căsuța. Au muncit, au agonisit la gospodărie, s-au bucurat de clipele trăite împreună. Și-au dorit foarte mult copii, dar Dumnezeu nu le-a dat. Nici tratamentele, nici rugăciunile nu i-au ajutat. Atât cât au fost împreună visau și așteptau acel moment frumos când casa se luminează de gânguritul copilului. Dochița se ruga cu lacrimi și zicea: „Doamne, cum le dai unora câte 5-6 copii și mai mulți, dar de noi nu te înduri să ne dai măcar unul?!”. Dar n-a fost să fie.

A plecat la Domnul Vasile acum 22 de ani cu acest vis neîmplinit. Iar Dochița nu s-a mai recăsătorit. S-a apropiat și mai mult de biserică, de Dumnezeu. A stat câțiva ani la mănăstire, unde a adunat și mai multă jertfelnicie și frumusețe sufletească. Iubește foarte mult copiii, îi adună în jurul ei și-i îndulcește cu din ce are în casă: o bombonică, un biscuit, un măr, o prăsadă. „Nu e prea trist să stai singură la bătrânețe?”, am întrebat-o. „Nu sunt singură. Sunt cu Dumnezeu”, mi-a răspuns și m-a luat în casă ca să-mi arate colțul ei de rugăciune, împodobit cu icoane, agheasmă și busuioc, unde se roagă cu multă căldură și uitare de sine.

P.S. Plecam de la această femeie de o noblețe sufletească impresionantă și îmi ziceam: Ce fericiți ar mai fi guvernanții noștri dacă toți pensionarii ar gândi la fel ca Dochița Tofan din Nimereuca și s-ar mulțumi doar cu o sută de lei pe lună!

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)