Doamna Maria

În ultimul timp, vorbim tot mai des despre echipa sau chiar despre Şcoala de la Bălţi. Când spunem „şcoală”, ne gândim în fond la Universitate şi la titularii de la Litere. Nici o altă facultate de la noi – şi avem şcoală superioară câtă vrei! – nu adună un grup atât de numeros, de compact şi de talentat cât însumează filologia bălţeană! Un comprimat  de energie şi tinereţe, în care ştiinţa cărţii şi inspiraţia de a o crea îşi dau fericit mâna. Fenomenul pare aproape incredibil într-un mediu atât de ostil ca limbă – Bălţii au rămas o enclavă prosovietică, un agresiv Tiraspol al nordului, unde o adresare în română află aproape întotdeauna o privire poncişă drept răspuns. Şi asta în oraşul care i-a lansat pe E. Coşeriu, V. Coroban şi atâţia alţii!
Ei bine, dacă suntem de acord că această Şcoală există, atunci Maria Şleahtiţchi este şi expresia, dar şi continuatoarea ei. Născută la Ştefăneşti, Soroca, Doamna Maria e bălţeancă sui-generis prin formare. Aici a trecut, treaptă cu treaptă, fără rabaturi, în absolută coerenţă cu sine însăşi şi cu geniul universitar al locului o viaţă de intelectual – a fost studentă la „Al. Russo”, apoi asistent, lector, conferenţiar, şefă de catedră şi, în prezent, decan al facultăţii. Adăugaţi la toate astea un doctorat şi câteva cărţi scrise. Privită de la distanţă, pare o perfectă traiectorie literar-didactică, încă în plină ascensiune, un graţios salt scenic direct pe podiumul succesului. Un model de reuşită ca într-un scenariu hollywoodian! Puţini ştiu însă cât de greu trebuie să fi fost în realitate!… Căci probabil la una dintre aceste etape personajul poetic din volumul de debut o săptămână de poeme nescrise îi adresa a IV-a scrisoare  Virginiei Woolf, o emblemă a femeii de succes, dar şi a existenţei mistuitoare: „dragă virginia/  crucea/ care/ tot/ mai/ greu/ îmi sprijină umerii lasă o dâră/ întunecată/ pe această/ coală/ de/ hârtie”. (Poemul repetă, arhitectonic, un simbol pe care nici nu încerc măcar să-l redau aici, oricum se va pierde la tipar, precum se pierd multe în viaţa aceasta a noastră trăită alla prima.)
Trec sub tăcere istoria memorabilă a apariţiei acelui prim volum, istorie în care figurez şi eu, dar nu pe axa marcată cu plus. Personajul poemelor nescrise îi seamănă probabil prin ceva autoarei, dar în partea retrasă timid între „tăceri babilonice”, între ezitări, autocontestări şi contestări ritualice din afară, pe care ea însăşi le regizează până la dezagregare – „am ieşit un praf atât de mărunt/ o minune de pulbere rafinată”. E ca faţa nevăzută a Lunii. Căci la vedere avem un om care mi s-a părut întotdeauna hotărârea însăşi, ba poate cu ceva fibră de oţel în el, deoarece l-am văzut decis să-şi apere adevărul fără aproximări. Ţin minte o luare de cuvânt a Mariei Şleahtiţchi la Uniunea Scriitorilor, când a desfiinţat metodic, cu o logică imbatabilă, argumentând punct cu punct şi spulberând, în cele din urmă, „opiniile” unui orator foarte îndârjit. Când Doamna Maria îşi încheia alocuţiunea, puteai aduna pe un făraş atât haoticele „construcţii” verbale ale preopinentului, cât şi pe el însuşi.
„Discursul criticului literar Maria Şleahtiţchi are aceeaşi fermitate şi o logică tipic masculină (rog feministele să mă ierte!). Vladimir Beşleagă, cititorul absolut, se arăta fermecat şi de tema alterităţii, şi de structura analitică a lucrării. Textul e cursiv, dens, intelectualizat – nu vă miraţi, avem şi critică pedestră, scrisă într-un idiom plebeic – , frazele aliniindu-se sub imperiul unei logici interioare, severe, totul spunând ceva clar şi bine conturat. (Iarăşi nu vă miraţi – avem destulă exegeză şi destui „hermeneuţi” care nu spun nimic în tomuri întregi!) Studenţilor trebuie să le placă acest tip de text fără farafastâcuri şi volute ionice. Iată o mostră: „Postmodernul continuă în acelaşi spirit ludic, dar nu neagă feţele alterităţii, ci şi le asumă, le recuperează, cu toată atitudinea ironică faţă de ele, întregindu-şi astfel propria identitate. În romanul românesc jocul alterităţii este polivalent şi se produce la diverse niveluri ale textului. Vom insista asupra câtorva dintre ele: alteritatea ca sumă a proiecţiilor naratoriale; alteritatea şi jocurile limbajului; alteritate sau artă poetică”.
Nu demult Maria Şleahtiţchi a împlinit o anumită vârstă. Presa noastră literară şi-a făcut deja un obicei din a rata sigur asemenea momente care ar trebui marcate – avem totuşi în faţă o personalitate. Bravo colegilor de la Jurnal care vin cu acest gest recuperator. Respectul şi admiraţia noastre, Doamnă Maria!…
Eugen LUNGU