Distincţia, ca mod de existenţă // RUPEREA RÂNDURILOR

Literatura nu se ţine pe unitatea „în cuget şi simţiri”, ci pe individualităţi. Care au distincţie. Care vin în răspăr cu „media literară”, cu prejudecăţile. Cu opiniile oficiale şi cu limbajul de lemn, încremenit solemn. Scriitorul autentic nu e unul înregimentat, ci unul care, dimpotrivă, rupe rândurile soldăţeşti ale cursului comun.

Cea mai frumoasă disidenţă a unui om de cultură e cea artistică. Care persiflează pe seama amorţelii şi a inerţiei comune, care îşi afirmă aristocratismul, obligatoriu pentru arta înaltă. „Democraţia culturală”, cea care promovează mediocrităţile, acordând „şanse” tuturor neisprăviţilor, este nocivă. Poporul nu are nevoie de mii de grafomani, ci de artişti unici şi autentici, de spirite lucide. De priviri ironice, ca aparat de menţinere a echilibrului, tulburat de falsete şi excese.

…Când pleacă din viaţă un scriitor de o vârstă venerabilă, se spune că, împreună cu el, pleacă o epocă. Cu Aureliu Busuioc pleacă toate epocile deodată. Dar tot datorită lui, aceste epoci există. Dacă am vrea să argumentăm că am avut literatură în oricare dintre deceniile postbelice, am putea s-o facem exclusiv pe textele lui Busuioc. Şi literatura noastră ar arăta atunci mai onorabil decât este ea în ansamblu.

Ne-am obişnuit să ni-l asumăm noi, optzeciştii, având platforme estetice comune: pasiunea pentru artă modernă şi postmodernă, intoleranţa faţă de impostură, privire lucidă şi ironică asupra vânzolelilor efemere. Dar şi-l pot asuma şi mai tinerii scriitori, pe care Maestrul i-a apreciat şi care au găsit în el un reper estetic incontestabil. Apropiaţi i-au fost şi poeţii care au debutat în anii ’70: Romanciuc, Suceveanu, Butnaru. Dar el a fost, prin definiţie, un şaizecist, prieten şi coleg cu Beşleagă, Vasilache, Saka – (neo)moderniştii basarabeni. De fapt, fără a fi un om al grupărilor şi al găştilor, Busuioc a fost apropiat artiştilor autentici. Celor care făceau figură aparte, într-un peisaj arid.

A fost un om fericit. Suntem şi noi nişte fericiţi ai destinului. Pentru că-i avem cărţile. Şi pentru că am comunicat cu el (confruntându-ne în acute şi acide polemici, nu întrecându-ne în laude reciproce!). Dumnezeu a fost un pic invidios pe noi. Un pic gelos. Şi l-a luat, ca să aibă şi el cu cine să se întreţină, la o vorbă de duh, înţeleaptă, critică, ironică, nicidecum fals-patetică. Deşi trebuie să spun că, sub chipul ironic şi aparent distant, se ascundea o fiinţă sentimentală, vulnerabilă, sensibilă, de un umanism luminos, neprefăcut.

Cărţile lui ne vor învăţa scrisul românesc modern, fără bâlbâieli, fără falsete şi fără zgomot. Dar ne va lipsi Maestrul, care să ne recite din Horaţiu, cu care să ne mirăm de noile găinării literare sau politice. Ne vor lipsi lecţiile de luciditate şi de rafinament ale scrisului elaborat şi ale gândirii spontane. Ne va lipsi enorma lui cultură, clasică şi modernă, pe care nu a epuizat-o, nici în textele scrise, nici în discursurile orale. Intelectualul absolut, ironicul, cinicul, melancolicul şi sentimentalul, cu care ne-am şlefuit minţile în polemici sincere, nu mai este.

Dumnezeu se va bucura de acest conlocutor, narator şi poet, artist cu care se va întreţine, într-o plăcere a comunicării, pe care am avut-o noi. Fii atent, Doamne: când Busuioc se adresează: „atoateştiutorul meu cititor”, el vrea să ne flateze, bineînţeles. Dar, totodată, încă înainte de a ne spune ceva, el ironizează deja pe seama lectorului. Şi prin asta te ţine treaz. Or, un pic de discernământ şi luciditate, Lumii şi Creatorului, nu le strică.

Mircea V. CIOBANU