Distanţa le-a destrămat familia

SINGUR ACASĂ // „Avem de toate, ne lipsesc doar părinţii”

Din jurnalul Lidiei: „Prietenul meu JURNAL, mă numesc Lidia, am 18 ani. Nu ştiu ce este dragoste părintească, la fel ca şi sora mea, Elena. De mici copii, am fost, pot spune, abandonate de părinţi. Îi suntem foarte recunoscătoare bunicii, dar ea nu a reuşit să îi înlocuiască pe mama şi tata. Mama a plecat peste hotare, tata, chiar dacă a rămas în R. Moldova, nu s-a grăbit să ne arate grija părintească. Cele mai grele momente din viaţa mea au fost cele când ne întorceam de la şcoală şi vedeam casa pustie. Tata nu ne oferea căldura sufletească de care aveam nevoie. Ne îndepărta tot mai mult de el, deseori bătându-ne fără niciun motiv. Pleca mereu de acasă şi se întorcea peste câteva zile, de multe ori beat criţă. Am fi dorit ca tata să ne iubească astfel încât să nu simţim atât de cumplit lipsa mamei, să ne ofere un sprijin, la urma urmelor, să ne educe. Educaţia însă am primit-o de la vecini”.

Svetlana PANŢA

Elena avea 3 ani, iar Lidia – 4 când mama lor a decis să-şi ia lumea în cap şi să plece peste hotare pentru a-şi putea asigura financiar copiii. Pe atunci, femeia nu a conştientizat la ce greutăţi le condamnă pe fetele sale lăsate în grija unui tată iresponsabil. Noroc de bunica, ce deşi era în etate, a luat asupra sa grija micuţelor rămase singure acasă. „Nu-mi mai amintesc momentul despărţirii de mama. Atunci când a plecat pentru prima dată, eram prea mică şi nu întelegeam ce înseamnă să fii departe de mama”, spune îndurerată Lidia. Doar peste ani, surioarele au resimţit consecinţele pentru un copil lipsit de grija ambilor părinţi.

Bunica Irina, o femeie blajină care şi-a asumat responsabilitatea de a creşte nepoţelele sale, chiar dacă era slăbită din cauza vârstei, a reuşit să ţină piept greutăţilor. „Avea grijă de noi. Ne făcea mâncare, curăţenie, ne spăla hăinuţele”, îşi aminteşte Lidia. Bătrâna avea două gospodării pe umeri, una în care locuia ea şi una în care locuiau nepoatele. Le reuşea pe toate pentru că le iubea foarte mult pe micuţele lăsate în grija ei. „Nepoatele mele sunt două comori care, din păcate, nu au fost apreciate de propriul tată. Împreună cu ele am suferit şi eu. Lipsa mamei se observa în privirile copilelor, ceea ce m-a motivat să fiu alături de ele în momentele grele”, zice bunica Irina.

„Sora a fost ca o mamă pentru mine”

Cu trecerea anilor, fetele au început să simtă tot mai mult distanţa care le desparte de mama. Pentru Elena, Lidia a fost un sprijin de fiecare dată când a avut nevoie. „Eu am avut un mare noroc de sora mea, care, într-un fel oarecare, mi-a înlocuit-o pe mama, ajutându-mă la orice problemă aşa cum a ştiut ea. Deşi diferenţa de vârstă este de doar un an, Lidia a fost cea care mi-a răspuns la toate întrebările şi m-a îndrumat pe calea cea dreaptă”, povesteşte Elena, mulţumind-o pe sora mai mare cu o privire caldă. Cu toate acestea, a fost o perioadă în viaţa fetelor, când surioarele erau ca două străine.

„Fetele mamei, iertaţi-mă”

Ce n-ar face, surioarele simţeau că nu este mama alături de ele. „Acum conştientizăm cât de mult aveam nevoie mama. Nu avea cine să ne citească o poveste, să ne sărute înainte de culcare, să ne laude când primeam o notă mare la şcoală, să ne înveţe literele din abecedar sau să ne dojenească atunci când făceam vreo şotie”, spune înlăcrimată Lidia.

Fetele au iertat-o pe mama, mai ales că familia lor avea nevoie de mulţi bani ca să o opereze pe Lidia, aceasta fiind bolnavă de o boală care se agrava odată cu trecerea timpului. Mama copilelor nu a avut de ales. Suma impunătoare putea fi câştigată doar peste hotarele ţării. „Am avut o înţelegere cu soţul meu. Eu trebuia să plec pentru doi ani, iar el urma să aibă grijă de fete. Credeam că voi reuşi în această perioadă să adun bani pentru intervenţia chirurgicală de care avea nevoie fetiţa mea. Au trecut 14 ani de atunci şi eu tot nu sunt lângă ele. Mă simt vinovată că am lipsit atât de mult, dar mă bucură faptul că ele m-au înţeles şi chiar m-au iertat. Îmi iubesc foarte mult fiicele şi dacă nu aş fi plecat pentru Lidia, am fi suferit şi mai mult”, consideră mama fetelor care, pe moment, este la muncă în Grecia.  

„Mamă, ia-mă cu tine!”

Deşi avea doar 7 ani, Lidia spune că nu va uita niciodată ziua când mama a venit acasă. „A lipsit doi ani, însă a venit doar pentru două săptămâni. Mă certam cu sora care voia să stea mai mult pe braţele mamei, vroia să o sărute. În momentul când a trebuit să o petrecem pe mama până în centrul satului şi să ne luăm rămas bun de la ea, plângeam fără încetare. Doream să plec cu ea. O rugam să mă ia măcar până la aeroportul din Chişinău. Nu m-a luat… Şi acum parcă văd acea maşină roşie în care a urcat, lăsându-mă în urmă cu lacrimi pe obraji.

Mă zbăteam din braţele bunicii, dar nu reuşeam. Şi ea, cu ochii în lacrimi, mă ţinea strâns ca să nu fug în urma mamei.

Pe atunci aveam 7 ani, trebuia să plec la şcoală în acea zi, însă nu am mai mers, deoarece unicul lucru pe care doream să-l fac era să fiu doar lângă ea, să o împiedic să plece de lângă noi.”

Elena era mai mică, mergea la grădiniţă. Lidia se străduia să-şi ascundă durerea de mezină. „Nu doream să simtă şi ea ceea ce îmi sugruma sufletul. Mă ascundeam după colţul casei şi plângeam ca să nu mă vadă nimeni, în deosebi surioara mea. Însă uneori ne îmbrăţişam şi dam frâu lacrimilor”, plânge Lidia. Cel mai dureros lucru pe care nici astăzi nu şi-l pot explica este indiferenţa tatălui.

Acesta era alături de fete, însă nici nu încerca să le împărtăşească suferinţele. „În loc să ne şteargă lacrimile de pe obraji, el ne spunea: „Nu vă mai prefaceţi”, l-au citat într-un glas fetele.

„Nu eram ca toţi copiii”

Şi-ar dori foarte mult să spună că anii copilăriei au fost cei mai frumoşi, însă Lidia îşi aminteşte cu durere despre perioada când a fost mai mică. Pe lângă suferinţa pe care o trăia din cauza despărţirii de mamă, fetiţa suporta dureri îngrozitoare din cauza bolii care îi afecta oasele spatelui. A fost un copil foarte trist. Lidia preferă să nu vorbească despre boala pe care a înfruntat-o. Şi acum o doare să-şi amintească cum o porecleau şi o ignorau  colegii la şcoală doar din cauza că purta un aparat special ce îi acoperea gâtul şi spatele. Privea deseori la geam cum se jucau copiii. Nu putea să se joace împreună cu ceilalţi. „Mă ajuta la lucrurile casnice. La 7 ani, era deja o adevărată gospodină”, spune mândră pentru nepoţica sa bunica Irina.  

„Tata a uitat că are două fete”

O schimbare bruscă în viaţa surioarelor s-a petrecut când au venit să locuiască la Chişinău, la nişte rude. Aveau 13 şi 14 ani, le-a fost foarte greu să se adapteze la viaţa de oraş. Simţeau de multe ori dorul de casa din sat, de bunica şi prieteni.

Mama fetelor a găsit o şcoală specială pentru Lidia ca să-i fie mai uşor, iar Elena a mers în altă şcoală. Distanţa a provocat noi suferinţe. Surorile care se înţelegeau odinioară din jumătate de cuvânt au devenit străine. De la începutul anului de învăţământ, Lidia şi Elena s-au văzut mai rar. Când Lidia venea acasă se certa deseori cu sora ei, nu mai era înţelegerea care a fost odată, oraşul a schimbat-o mult pe Elena.

Adolescentei îi plăcea să fie tot mai independentă. „Nu mai ascultă de sfaturile mele, ne certăm de la fiecare fleac”, spune Lidia cu tristeţe. Elena recunoaşte că s-a îndepărtat foarte mult de sora ei mai mare pe care o considera cândva mamă. „Nu mai avem interese comune. Lidiei îi place să stea mai mult acasă, în schimb mie îmi place să mă distrez cu prietenii prin cluburi”, explică Elena.

Acum fetele locuiesc în apartamentul pe care l-a cumpărat mama lor din banii câştigaţi peste hotare. „Locuim doar noi două. Mama ne trimite mereu bani pentru tot ce avem nevoie. Avem de toate, ne lipsesc doar părinţii”, spun resemnate fetele. Tatăl nu-şi mai aminteşte de fiicele sale. „Doar din auzite mai aflăm câte ceva despre el. E în Italia cu o altă femeie. Are chiar şi un copil pe care noi nu l-am văzut niciodată şi cred că nici nu-l vom mai vedea, la fel ca şi pe tata”, consideră Elena.

The following two tabs change content below.