„Din programul privind condamnarea comunismului nu s-a realizat aproape nimic”

Interviu cu academicianul Alexandru Zub

2013_03_07_dsc_0037_rszProfesorul Alexandru Zub a sărbătorit pe 12 octombrie curent 80 de ani. Cu acest prilej, reputatul istoric a fost invitatul Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei pentru a i se înmâna Medalia „Dimitrie Cantemir”, „cea mai înaltă distincție” a forului academic din Republica Moldova. În cadrul unui interviu acordat JURNALULUI, acesta vorbeşte despre rezultatele condamnării comunismului în România, necesitatea adoptării legii lustraţiei şi tendinţele discursului istoric din Republica Moldova. Exprimăm mulţumiri directorului Institutului de Istorie, Gheorghe Cojocaru, pentru posibilitatea de a realiza acest interviu.

– Stimate Domnule profesor, ideea unirii Republicii Moldova cu România se găseşte aproape în majoritatea discursurilor candidaţilor la funcţia de preşedinte al României. Ce ar trebui să înţeleagă românii din stânga Prutului din acest fapt? Să ne bucurăm sau să fim circumspecţi?

Este greu de apreciat în fugă acest fapt, mai ales că nu se poate şti că între vorba politicianului candidat la preşedinţie şi faptele preşedintelui există neapărat o legătură. De multe ori, personaje de asemenea anvergură sunt contrariate de problemele timpului şi nu pot face ceea ce au vrut. Mă gândesc, de exemplu, la faptul că, sub preşedinţia lui Emil Constantinescu, se aştepta mai mult din acest punct de vedere şi, totuşi, nu s-a ajuns, deşi el era bine intenţionat. Nu totdeauna împrejurările servesc bunele aspiraţii ale contemporanilor.

– Dvs. aţi fost membru al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste. Dacă aţi putea face un bilanţ al condamnării comunismului în România, ce aţi avea de relevat?

Aş observa mai întâi că între declaraţia propriu-zisă de condamnare făcută în plenul Parlamentului şi realitatea lucrului este o deosebire semnificativă. În acelaşi timp, înţeleg ca istoric şi ca observator al evenimentelor prezente că e şi greu de respectat acele angajamente. Din programul adoptat nu s-a realizat aproape nimic, dar totuşi istoria are pasul ei, exigenţele ei şi, probabil, încă n-a venit timpul pentru aşa ceva. Nici lumea românească dintre Prut şi Nistru nu era destul de pregătită pentru a forţa lucrurile. Ar fi putut să o facă la începutul schimbării de regim (1990–1991). Însă odată pierdut acel moment, să spunem, favorabil, lucrurile s-au complicat şi s-a ajuns la alte probleme, alte priorităţi.

– Credeţi că trebuie să se insiste asupra acestui subiect în continuare? Trebuie să perseverăm să fie condamnat comunismul, să fie adoptată o lege a lustraţiei, în special, în Republica Moldova?

Bineînţeles că trebuie perseverat, dar fără dorinţă de vindictă. Trebuie perseverat pentru nevoia de a cunoaşte, pentru a şti cine este şi ce loc ocupă acum şi în trecutul apropiat şi, în acelaşi timp, de a configura proiecte valabile de viitor. Dacă nu se fac analize corecte şi coerente în privinţa acestei jumătăţi de secol de dictatură, pentru basarabeni, chiar mai mult decât atât, nu se poate obţine un rezultat valabil.

– Cât de importantă este adoptarea legii lustraţiei pentru edificarea unui stat de drept? Există opinii potrivit cărora lustraţia ar putea dezbina societatea, ceea ce ar împiedica realizarea altor proiecte importante…

Este vitală, dar fără dorinţă de răzbunare. Ar trebui găsită o formulă care să calmeze spiritele şi să aşeze din nou la masă oameni care, până ieri-alaltăieri, aveau poziţii opuse sau, în orice caz, contradictorii.

– Se spune că scrisul istoric din Republica Moldova a încremenit în paşoptism. Cum apreciaţi această afirmaţie?

Nu cred că a încremenit. O vreme era condamnat, ca şi discursul de dincolo de Prut, la un anumit reducţionism de tip marxist-leninist. Asta e altceva. Şi numai prin excepţie ar fi putut să se manifeste ceva liber, mai dezinvolt. Însă acest lucru s-a întâmplat şi între Prut şi Nistru, unde s-au produs exerciţii istoriografice remarcabile: recuperări de documente, informaţii noi, cercetări de arhivă, reconstituiri monografice şi, evident, încercări de sinteză. Dar nu se pot face toate lucrurile peste noapte. Discursul istoric este în deplină consonanţă cu celelalte procese social-politice…

– În cadrul unui interviu recent, prilejuit de o nouă apariţie editorială, istoricul Lucian Boia a calificat românii drept o „naţiune frustrată”. Cum trebuie să înţeleagă publicul larg calificările acestui istoric?

Este o calificare mai veche. Lucian Boia a împrumutat-o de la un francez, [Jean Cogal, Les Roumains, une nation frustrée]. Străinii ne-au privit nu o dată din acest unghi. Ei vor să semnaleze că istoria noastră a fost destul de apăsătoare şi aceasta explică de ce avem un anumit tip de comportament. Boia a preluat aceste formule şi le-a exagerat în felul lui. Tot ce a scris el din anii ’90 încoace poartă marca acestui tip de reducţionism în care acordă mitului o parte excesivă, în care crede că totul devine improvizaţie şi mistificare, ceea ce nu este corect. Dar, mă rog, acesta este programul lui. S-a ajuns chiar la o întreagă şcoală. Nu e punctul meu de vedere, eu sunt adept al unui profesionalism dus până la capăt, al unui profesionalism care ţine seama şi de comandamentele timpului de faţă.

– Trebuie să deplângem faptul că nu se acordă o atât de mare importanţă istoriei în cadrul şcolii sau al societăţii în general?

Desigur, fiindcă istoria, ca disciplină, are o dimensiune formativă, educațională, de neînlocuit. Lipsa ori subestimarea ei comportă urmări nespus de grave, deja sesizabile în tot arealul românesc. Factorii de răspundere ar trebui să facă din istorie, limbă şi cultură o prioritate absolută.