Din galeriile subterane de la Vadul-Raşcov

Vadul-Rascov-Climautii-de-Jos-PanoramaVadul-Raşcov este comuna care se aşază pe trei tărâmuri: subteranul său, acoperit de pivniţe imense; casele de la suprafaţă ridicate în stiluri arhitecturale diferite şi stâncile ce au adăpostit odinioară, mai în jos, în satul Socol, chiliile sihaştrilor. E dificil să cuprinzi într-un material toate cele trei tărâmuri, de aceea le vom lua pe rând, începând cu faimoasele pivniţe de care sunt legate atâtea mistere ale localităţii. Băştinaşii spun că, în afară de aceste beciuri, prin aşezare şerpuieşte o reţea de galerii subterane, care duc dincolo de Nistru, în localitatea geamănă din stânga Nistrului, Raşcov.

Deşi la Vadul-Raşcov poţi întâlni astăzi femei care spală rufe la izvor sau la Nistru şi deşi la Socola, aceeaşi comună, se bate fasolea cu microbuzul în mijlocul satului, ruinele fostului târguşor evreiesc ascund o viaţă urbană cu afaceri ce lega acest locuşor de Podolia sau chiar de Londra. În inima fostului târg, între drumul ce ducea odinioară spre un pod plutitor şi şcoală, se găseşte un beci cu două intrări: una dinspre drumul central al localităţii, care este blocată şi poate fi văzută doar din interior, şi alta din curtea acoperită cu pietre, pe care, dacă le fereşti, ţi se deschide o intrare de peste doi metri. Construcţia are podul arcuit de o înălţime ce permite intrarea cu căruţa. Pivniţa are o capacitate de circa 20–30 de tone de produse. „Acesta este beciul din preajma sinagogii”, îmi spune Valentina Rotari, fosta profesoară de istorie din localitate, în prezent directoarea Muzeului „Dumitru Matcovschi” din localitate. „Sinagoga era un edificiu de două etaje, cu o curte impresionantă, incendiată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către nazişti. Acest edificiu de cult, până la febra cominternistă, era un loc sacru pentru întreaga comunitate evreiască”, adaugă fosta profesoară. Asemenea beciuri de dimensiuni şi mai mari împânzesc fostul teritoriu al târgului evreiesc.

5244 de locuitori, din care aproape 3000 de evrei, avea la 1904 târguşorul Vadul-Raşcov. Era centrul afacerilor comerciale cu Podolia. Conform recensământului din 2004, comuna avea 2004 locuitori, acum, bănuiesc, are şi mai puţini. Şi nici un evreu.

Epoca de aur

De ce evreii de la Vadul-Raşcov aveau nevoie de asemenea spaţii subterane? Pentru a explica acest lucru, trebuie să facem o mică incursiune în trecutul acestei aşezări. Comuna Vadul-Raşcov este o aşezare veche ale cărei urme duc în preistorie, nişte pasionaţi de trecut mi-au spus că, în stâncile de la Socol, s-ar afla chiar şi picturi preistorice. Însă epoca sa de aur începe cu colonizarea acestui tărâm cu evrei din Polonia (secolul XIX). Amplasarea localităţii pe malul Nistrului, unde apa este mai în faţă, favoriza comerţul. „Evreii s-au instalat în partea de sus a localităţii. Această porţiune nu era atât de întinsă pentru a permite construcţii mari sau amenajarea grădinilor, de aceea casele lor aveau mai multe etaje. Iar la subsol aveau pivniţe de dimensiuni imense, ceea ce denotă amploarea operaţiunilor lor comerciale. După construcţia lor, acestea nu se deosebesc de cele ale localnicilor. În aceste pivniţe, evreii păstrau produsele lor, care erau aduse de la Orhei, Bălţi şi Chişinău, transportate pe calea ferată mai întâi până la Şoldăneşti, iar de acolo de către căruţaşi speciali, numiţi balahuri, moldoveni ce aveau căruţe foarte bune, până la Vadul-Raşcov. Alte mărfuri, ca ţesăturile scumpe, erau aduse pe calea apei tocmai din Anglia”, relatează Valentina Rotari.

Doldora de ateliere

La începutul secolului XIX, localitatea avea deja vreo nouă prăvălii cu destinaţii diferite: mărfuri de uz casnic, de achiziţionare a produselor, mezeluri, peşte sărat etc. Pe acest segment al Nistrului erau opt mori de apă! Vadul-Raşcov era doldora de ateliere de croitorie, prăvălii specializate în desfacerea stofelor, ateliere de mobilă, fabrici de cherestea, ulei, săpun, abatoare. „Bunicii mei aveau haine cusute de evrei din stofă adusă din Anglia”, îmi spune fosta profesoară de istorie. „În partea de sus a aşezării, unde trăiau evreii, nu exista apă potabilă, de aceea o aduceau de la izvorul cel mare. Existau căruţe speciale pe care erau instalate butoaie, numite sacale, cei care transportau apa erau numiţi sacagii. Apa se vindea cu o măsură specială”, precizează sora scriitorului Dumitru Matcovschi.

Între proprietarii acestor ateliere se dădea o luptă acerbă pentru clienţi. În afară de negustorii mari, existau o mulţime de comercianţi care îşi ţineau zilele din vinderea seminţelor prăjite de floarea-soarelui, a peştelui prăjit şi alte mici afaceri, care nu presupun investiţii mari, dar care le asigurau evreilor un venit constant. Tatăl scriitorului Ihil Şraibman, de exemplu, era vânzător de seminţe de floarea-soarelui. Fiecare dintre aceştia îşi punea tot sufletul în produsul său, făcea tot ce îi sta în puteri ca să atragă clienţii. „Era o evreică, Sara (prenume schimbat), ce se specializase în vinderea peştelui prăjit. Tot satul mergea la ea ca să cumpere peşte. Nimeni nu ştia ce ingredient avea ea încât toţi sătenii se înghesuiau la căsuţa ei ca să se înfrupte. Într-o zi, l-am rugat şi noi pe tata să meargă la Sara să cumpere peşte prăjit. După rugăminţi îndelungate, a acceptat. A mers la ea şi, deoarece femeia n-a răspuns la strigăte, a intrat în curte. Bătrâna era prinsă în treburi, prăjea peştele, apoi mesteca usturoiul şi îl scuipa în tigaie. Iată ingredientul! Nu am mai mâncat de atunci peşte prăjit”, îmi povesteşte o altă localnică.

Ingredientul tainic

În general, raporturile dintre băştinaşi şi evrei erau bune. Târgul oferea posibilităţi localnicilor să câştige nişte bani, să-şi găsească de lucru sau să-şi desfacă produsele agricole. Lupta acerbă între ateliere s-a stins odată cu ocuparea Basarabiei de către sovietici, pe care o parte din evrei îi aşteptaseră atât de mult. De altfel, Ihil Şraibman scrie că, în ziua de 28 iunie 1940, croitorii târgului şi-au luat maşinile de cusut în spate, felicitându-se pe drum, s-au adunat în clădirea unui fost magazin şi au format primul artel!
Localitatea a început să decadă după unirea Basarabiei cu România, când Nistrul a devenit hotar între cele două localităţi gemene şi când negustorii de la Vadul-Raşcov nu au mai putut să-şi asigure prăvăliile ca odinioară. Această stare de decadenţă a târgului a fost asociată de comunitatea evreiască cu administraţia românească. A urmat cel de-al Doilea Război Mondial, când târgul a ars complet, în urma unui incendiu provocat de nazişti.

Au rămas însă ruinele caselor şi beciurile. „Multe dintre beciurile evreilor sunt folosite de către proprietarii actuali. De exemplu, beciul din curtea lui Zaharia Cojocaru are peste 30 de metri, însă omul l-a închis, amenajându-şi un spaţiu de care are el nevoie”, spune Valentina Botnari.

Deşi în perioada sovietică cele două maluri ale Prutului făceau parte din acelaşi stat, Vadul-Raşcov n-a mai revenit la timpurile de odinioară. „Evreii s-au risipit, s-au mutat la Râbniţa, Bălţi, Chişinău. Prin anii 50–60, au mai rămas câteva case evreieşti. În copilăria mea, unii dintre ei veneau la cimitirul evreiesc. Aici au fost înmormântaţi evrei din tot judeţul Soroca. Cimitirul are aproximativ patru hectare”.