Din coşmar în coşmar

SECHELE // Visul îi măcina sănătatea

Valeriu s-a trezit în dimineaţa ceea distrus. Inima i se zbătea să-i iasă din piept, maioul îi era leoarcă. „Trebuie să fac ceva, altfel ajung la spitalul de psihiatrie, au să mă ţină legat ca pe toţi nebunii!” Dormea neliniştit de mai mult timp. Avea un coşmar care îi distrugea sănătatea, un vis, unul şi acelaşi vis: Se făcea că trăia într-o casă la ţară. Are patru-cinci ani, e ascuns sub pat, se joacă cu o maşinică. În locuinţa lor intră un bărbat cu ceva în mână, bară de metal, puşcă, nu vede bine. Zăreşte omul doar din spate şi, pentru că era ceva cunoscut în făptura lui, se întoarce din nou la joacă. Imediat din camera vecină se aude un strigăt de durere, apoi încă unul şi încă unul. Înmărmureşte de spaimă. Unde să se ascundă ca să nu-l găsească şi pe el?… Gândul acesta îl obsedează. Şi de teama că ar putea fi prins, trupul i se acoperă de sudoare. Ceea ce mai aude sunt paşi în camera de alături.

De ce suferă?

Nu mai are somn liniştit, aşteaptă cu frică să vină noaptea, nici medicamentele prescrise de medic nu-i aduc linişte. N-a mai dormit ca oamenii de ani de zile. Şi ce-i mai grav nu ştie de ce întâmplă acest lucru – n-a trecut prin spaime, n-a avut pierderi în familie, n-a avut accidente.

La început, avea visul acesta o dată în an, apoi, de două ori, în ultima lună, seară de seară! Psihiatrul lui l-a întrebat într-o zi: „Ai fost cumva martor la vreo crimă? Poate că porţi în subconştient ceea ce ţi s-a întâmplat odată?”.

Valeriu, de când se ţine minte, trăieşte împreună cu părinţii, e unicul lor copil. Are 32 de ani, nu are de gând să se însoare şi nici părinţii nu-l grăbesc. Doar mama lui, Irina, îi mai spune câteodată că ar vrea să ţină în braţe un nepot. Nimic altceva. Valeriu e arhitect, a făcut facultatea la Kiev şi lucrează la o societate pe acţiuni. Are bani, casă, părinţi care îl iubesc şi o amantă cu care trăieşte în concubinaj de cinci ani. Are tot ce-i trebuie ca să se simtă fericit!… Toate bune, vă spun, în afară de visul straniu care-i ruinează sănătatea. Ar fi băut şi în continuare medicamente cu pumnul, şi-ar fi pus zeci de întrebări ce se întâmplă cu el, dacă nu ar fi venit într-o zi, pe neprins de veste, la părinţi.

Nu este copilul natural al părinţilor săi

Avea nevoie de un document care se păstra la ei. Pentru că nu erau bătrânii acasă, s-a pornit să-l caute singur. A scotocit cât a scotocit, dar nu a dat de actul cu pricina. Însă, sub nişte lucruri de ale maică-si, a găsit o băsmăluţă cu nişte hârţoage. A desfăcut-o şi a dat de un document care i-a răsturnat viaţa lui de până atunci. Era un act de adopţie a unui copil. Când l-a citit cu atenţie, şi-a dat seama că tocmai el este cel adoptat şi că oamenii care l-au crescut şi atât de mult l-au iubit nu-i sunt părinţii adevăraţi!

Doar cel care a fost în situaţia asta şi-ar putea da seama ce se făcea în inima lui. Se credea norocos şi îndrăgit de soartă, dar uite că o bucată de hârtie i-a şters toată lumina din ochii lui. De acum încolo în tot ce făceau părinţii lui adoptivi nu vedea decât făţărnicie, iubire silită şi sentimente nesincere. A luat actul acela de adopţie, şi-a făcut o copie cu gândul să-şi caute părinţii adevăraţi. Vroia să ştie de ce l-au părăsit, de ce nu le-a mai trebuit copilul care, până la trei ani şi jumătate, a fost cu ei?!

Vă daţi seama că părinţii adoptivi nu bănuiau ce se face în sufletul fiului lor.

Martor la o crimă

Când l-a întrebat medicul dacă a fost martor la vreo crimă, Valeriu a căzut pe gânduri. „Poate până am fost adoptat?”, l-a străfulgerat un gând. Dar cum să afle ce a fost cu viaţa lui până a ajunge în familia lui Ion Petică? L-a ajutat un detectiv particular care i-a cerut, întâi de toate, să-i acopere cheltuielile pentru investigaţii: „Trebuie să îmbunez pe unul, pe altul… altfel cum să pătrund în arhive?”. I-au trebuit mai multe luni ca să afle adevărul. În perioada aceasta, seară de seară, Valeriu avea unul şi acelaşi vis. Niciun medicament nu-i aducea somn liniştit.

Între timp, părinţii adoptivi au observat că se întâmplă ceva cu fiul lor. Nu se mai repezea să-i sărute, să-i îmbrăţişeze ca odinioară, apăruse o răceală în relaţia lor. Le telefona rar de la serviciu. Mamă-sa nu mai ţinea minte când ultima dată i-a adus ceva din deplasare, deşi călătorea la fel de mult. Şi bătrânii au căzut pe gânduri. Le spunea inima că fiul lor se îndepărtează de ei. „Vezi dacă nu e copilul tău de sânge”, ofta uneori mamă-sa. „Cred că l-am jignit cu ceva”, mai zicea şi tată-său. Nu se gândeau că nu sunt ei de vină de înstrăinarea fiului lor. De fapt, cealaltă mamă şi celălalt tată, care l-au părăsit la trei ani şi jumătate, stăteau la rădăcina acestei înstrăinări.

Nervii îi erau la pământ

Între timp, detectivul aduna de zor informaţii. Îi telefona lui Valeriu şi-l îmbărbăta: „Acuşi, acuşi, am să te duc de mână la mama ta…” Dar săptămânile treceau, iar Valeriu nu-şi mai venea în fire. Ajunsese să-i fie frică şi ziua, de parcă cineva îl urmărea cu adevărat să-l omoare. Mergea pe drum şi se uita în spate, oare nu-l ajunge cineva? Tresărea la orice scârţâit de uşă, se baricada în casă, de parcă bandiţii oraşului ar fi dat navală peste el.

Nervii îi erau la pământ. Când se gândea că e timpul să se interneze, a dat de veste şi detectivul. Avea la el toată informaţia. „Eşti de aldămaş, băiatule! Numele tău adevărat este Chiperi. Tatăl tău a murit în închisoare. A fost condamnat pe viaţă pentru că şi-a ucis nevasta. Pe tine te-au găsit în casă cu mama ta, moartă. Erai sub pat, tremurai ca varga. Medicii credeau că nu-ţi mai revii din spaima ceea niciodată…”

Tatăl său a omorât-o pe maică-sa

Detectivul i-a dat un maldăr de foi într-o mapă jegoasă: „Aceasta e copia dosarului de judecată al tatălui tău. De aici ai să afli tot ce vrei. Din rude, până mai ieri, ai avut o bunică, dar a murit, a îngropat-o primăria şi satul. În localitatea ceea te aşteaptă o casă pe care ţi-a lăsat-o ca moştenire. „Uite abia atunci s-a hotărât Valeriu să discute pe faţă cu părinţii lui adoptivi. N-a fost uşor. În primul rând, bătrânii nu vroiau să recunoască că l-au înfiat. Se temeau că ar putea să-i lepede. Lucrurile s-au lămurit într-o seară când Valeriu şi-a cerut iertare de la ei. „Sunteţi pentru mine cei mai buni părinţi din lume. Iertaţi-mă dacă v-am făcut să suferiţi vreodată. Nu vă am decât pe voi.” Şi le-a povestit atunci cum a ajuns să afle de ce nu are somn noapte de noapte. Urmează un curs de tratament. Intenţionează să viziteze munţii Tibet, monahii de acolo…

 

The following two tabs change content below.
Lidia Bobână

Lidia Bobână