Dicţionarul de sinonime şi „ecumenismul” electoral

MIRCEA-V.-CIOBANUCel mai adesea, dicţionarul de sinonime nu îmi ajută la nimic. Când caut un cuvânt, eliminând, în memorie, un întreg şir sinonimic, dicţionarul mi le propune exact pe cele pe care le-am rebutat deja, în minte. Doar obosit, când nu-mi place un cuvânt, deschid dicţionarul şi el îmi propune un altul, asemănător, dar poate mai potrivit în context. Cu nimic mai bun, dar e altul. Nu e tot atât de indezirabil ca cel care îmi venise în minte, nu e obosit şi uzat ca acela. E “răul mai mic”. Îl aleg şi îl scriu, doar pentru ca să-l evit pe cel care s-a discreditat cumva în ochii mei.

Cam aşa se întâmplă, uneori, în campanie electorală: dacă te-a dezamăgit „alesul” de data trecută, pui ochiul pe cineva asemănător cumva celui anterior, dar prin ceva mai bun, mai nou, mai puţin obosit, mai puţin compromis. Tocmai din acest motiv, listele electorale se înnoiesc la fiecare scrutin. Alegi un sinonim apropiat visului tău de alegător, portretului-robot al deputatului tău ideal. Fiindcă nu există acest ideal, tu alegi un înlocuitor apropiat.
Dicţionarul de sinonime ne ajută aici şi într-un alt sens. Unele calităţi mai puţin impresionante ale aleşilor noştri le putem tempera cu sinonime… contextuale. Iar virtuţile oponenţilor le putem înlocui cu… echivalente expresive şi cu etichete.

Din perspectiva oricărui partid, sinonime potrivite nu există. Şi primii adversari la îndemână sunt chiar cei mai apropiaţi „sinonimic”, cei care le revendică electoratul. Iată de ce „ecumenismul” unui partid este fariseic prin definiţie. În schimb, un mesaj de împăcare poate să vină din afara partidelor. Un îndemn (nu admonestare) de a vota forţele proeuropene, fără nuanţe discriminatorii.


Cui îi trebuie „sinonimele”?

Nu este atât de simplă, precum se pare, istoria cu derivatele din alte formaţiuni, din formaţiunile-mastodont, „clasice”cum ar veni. Chiar dacă se rup de la un partid (relativ) mare, versiunile „sinonimice”, modeste la început, uneori se impun. Istoric, liberal-democraţii (de exemplu) sunt o derivată a democraţilor, după cum şi aceştia sunt o derivată a mastodontului democrat-agrarian. Un exemplu de acest fel e şi rocada (de natură sinonimică) produsă zilele astea pe teren ucrainean. Acolo nu numai Partidul Regiunilor s-a prăbuşit ireversibil, ci şi celelalte s-au reconturat-reformat radical. Câteva formaţiuni necunoscute anterior au devansat categoric partidele „clasice”. Şi doar câteva dintre ele sunt cu adevărat noi, altele sunt „sinonime” ale celor preexistente. Trebuie să deducem de aici că alegătorul nu formează un „electorat” inert, care votează mecanic şi constant. Alegătorul e în căutare. Dezamăgit, el poate să prefere altceva. Fie şi din aceeaşi casetă (geo)politică şi ideologică, dar de altă nuanţă. Exact aşa cum s-a întâmplat în Ucraina. Alegerile, în acest sens, sunt un

„Maidan” paşnic

Potentaţii zilei (înlocuiţi sintagma cu un sinonim care vă place) niciodată nu au fost tare buni, lumea fie construindu-şi singură destinul, fie mulţumindu-se cu resturile de la festinul împărătesc. Poveştile despre domnitorii buni sunt fie legende (dacă e vorba de trecut), fie poveşti spuse din frică, dacă „tătucul” e încă în viaţă. Tocmai din aceste considerente, cei de sus trebuie limitaţi în drepturi (spuneam mai sus de ideea statului minimal). Şi atunci alegerile nu ar mai fi de fiecare dată apocaliptice. Doctrina liberală pe asta se ţine. Pe când la noi, liberalii, cum vin la putere, imediat încep să întărească statul (statul din ei, statul care sunt ei, cum ar veni). În detrimentul cetăţeanului. Din contul libertăţilor acestuia.

Cea mai bună bere din lume

Dacă vrei – ca minimum – o coaliţie „proeuropeană” (oricât de vag ar fi termenul) majoritară, trebuie să joci cinstit. Poate nu chiar să dai cu banul ca să vezi pe cine alegi, dar cel puţin să nu te deranjeze şansele eventualei ascensiuni a altor „proeuropeni” decât aleşii tăi. Nu zic să faci companie pentru toţi. Dar cel puţin să fii rezervat în aprecieri negative, să te bucuri tacit de succesul adversarilor de pe acelaşi palier, ca şi de al tău. Iar când pavezi drumul pentru ai tăi, nu-i îmbrânci pe ceilalţi, nu-i face să meargă prin râpi şi mărăcini (ca să nu-ţi încurce). Nu-i aburca pe ai tăi, păşind pe capetele apropiaţilor. O firmă nu-i acceptată într-o ţară consumatoare de astfel de băutură, din motivul că are un slogan discriminatoriu: „Berea noastră – probabil cea mai bună bere din lume!”. Observaţi că (parcă) nu se spune nimic de rău despre alte mărci. Şi chiar „cea mai bună” e pusă între parantezele lui „probabil”. Dar nu se poate să ai un asemenea slogan! Or, asta presupune, logic, că celelalte mărci sunt mai rele. La noi însă se poate!

Ce să mai vorbim de hârdaiele de zoi turnate peste capul altora (mai ales peste capetele celor apropiaţi „sinonimic”), când regula este încălcată până şi de oamenii în general corecţi. Prietenul care certa alegătorul dezamăgit de politicieni că nu vrea să voteze, cel care le bătea obrazul alegătorilor deziluzionaţi şi le cerea imperios să voteze „partidele proeuropene”… imediat după acest îndemn ecumenic, a început să ia la bani mărunţi formaţiunile din caseta „europeană”. Şi le-a desfiinţat pe toate, în câteva fraze. Cu excepţia, bineînţeles, a partidului pe care îl susţine cu adevărat.

Mesajul electoral „ecumenic”

Când construim un mesaj ecumenic, nu ne gândim că religia noastră trebuie să triumfe, iar celelalte pot să existe, dar… cumva la subsol, sau în debara. Un mesaj ecumenic ar însemna că admit existenţa tuturor religiilor cu care pactizez. Şi, cel puţin, admit că ele pot să devină mai convingătoare decât cea pe care o urmez. Chiar dacă nu mă bucură foarte tare acest lucru. Ecumenismul absolut ar însemna că e mai bine ca oamenii să creadă în cineva, decât să nu creadă în nimic. Asta înseamnă transformarea războiului într-un sport cu reguli clare şi cu respectarea adversarului. O competiţie a ideilor şi a faptelor. Dar şi a mesajelor care explică aceste idei şi fapte. Fără ură, cel puţin, dacă nu se poate şi fără părtinire.
Mesajul ecumenic proeuropean ar fi acesta: dacă există un grup de partide ferm orientate spre integrarea europeană a ţării, ele trebuie numite. Sunt cele care formează actuala coaliţie de guvernare? Bine. Sunt acestea plus liberalii? Adăugăm (sau nu) aici PNL? Adăugăm şi alte partide extraparlamentare cu mesaj proeuropean? Îi includem şi pe unii candidaţi independenţi? Simplu spus, facem un şir sinonimic, pe criteriile dicţionarului. Şi îl alegem pe cel potrivit contextului. Nu ne revoltăm dacă un coleg alege alt sinonim.

Dar, bineînţeles, din perspectiva unui (oricare ar fi) partid, toţi ceilalţi sunt adversari. Din perspectiva oricărui partid, (alte) sinonime potrivite nu există. Şi primii adversari la îndemână sunt chiar cei mai apropiaţi „sinonimic”, cei care le revendică electoratul. Iată de ce „ecumenismul” unui partid este fariseic prin definiţie. În schimb, un mesaj de împăcare poate să vină din afara partidelor. Un îndemn (nu admonestare) de a vota forţele proeuropene, fără nuanţe discriminatorii. Şi fără vreo aluzie la un „ales adevărat” din umbră.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)