Destine ţesute cu aţă

Secretele procesului de colorare naturală a lânii pentru ţesutul unui covor basarabean

covoare basarabene targul national al covoruluiNadea Roscovanu Photography_171

La prima ediţie a Târgului Naţional de Covoare, desfăşurat la sfârşitul săptămânii trecute la Chişinău, muzeele din Republica Moldova şi-au expus cele mai de preţ şi mai vechi lucrări pe care le au în colecţii. Am putut admira şi covoarele moderne ale studenţilor de la Arte ai Universităţii de Stat „Ion Creangă”, precum şi o colecţie de covoare naţionale prezentate de Republica Azerbaidjan. La acest târg am rămas impresionată mai ales de covoarele aduse de persoane particulare, care povestesc soarta strămoşilor lor împletită cu soarta scoarţelor ţesute din lână mioritică. (Vă propunem un reportaj fotografic despre acest subiect la rubrica “Racursi”.

Aş începe reportajul de la acest târg prin a vă povesti despre un covor basarabean lipsă la acest eveniment, pe care doar mi-l imaginez, fiindcă a rămas undeva prin Siberia, în schimbul „penicilinei” de care avea nevoie un copil de 13 ani, căruia i-au îngheţat picioarele de frig în deportare. Am trăit intens această poveste pe care am auzit-o în nordul Moldovei şi care mi-am reamintit-o aici, la târgul de covoare, unde am mai auzit câteva istorii asemănătoare.

Scoarţele suferinţei

Julieta Medviţchi din Ungheni a moştenit covorul adus la expoziţie de la bunica ei, Maria Rusu, care era de baştină din Hârceşti, acelaşi raion. Bunică-sa l-a ţesut în timpul războiului împreună cu mama ei, are şi anul – 1942, imprimat pe el. Când a început bombardamentul în sat, femeia şi-a îngropat averea în pământ. Covorul şi icoana le-a îngropat separat de cealaltă avere. Hoţii i-au furat averea, au scăpat numai icoana şi covorul. În timpul foamei din 1947, ca să-şi salveze copiii, Maria a schimbat covorul pe un lighean de grăunţe. Au trecut anii şi femeia şi-a răscumpărat covorul, fiindcă acesta purta cu el dorul de mamă şi tată, ultimul nu s-a mai întors din deportare. Nu poate să-l înstrăineze nici Julieta, covorul suferinţei acestei familii va fi moştenit de copiii ei.
Părinţii Loretei Ababii din Mihăileni, Râşcani, au lucrat învăţători 45 de ani. O duceau greu cu salariul pe care îl aveau, aşa că mama ei, învăţătoare de română, cumpăra lână de la stână, o prelucra şi ţesea toată iarna, după terminarea lecţiilor. Era atunci o sursă de venit pentru familie, dar este şi acum pentru Loreta, care îşi vinde covoarele muncite alături de mama tot de nevoie, fiindcă pensia sa de medic nu-i ajunge de trai.

Târgul Naţional al Covorului a fost organizat în contextul elaborării dosarului de candidat în Tehnici tradiţionale de realizare a scoarţelor pentru înaintarea de către Republica Moldova în lista reprezentativă UNESCO a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii. Obiectivul evenimentului a fost de a promova ţesutul covoarelor basarabene pe plan naţional şi internaţional.

Covoarele se ţes la gura sobei

Tot din Mihăileni, Râşcani, fără ca să ştie una de alta, este şi Nina Pântea. Fiica sa, Ludmila Scutaru, şi nora Doina Pântea au de vânzare mai multe covoare ţesute de ele. Fiica a învăţat meseria de la mamă încă de la grădiniţă, mare lucru nu făcea, dar la „datul capetelor” tot era de ajutor. În această familie ţesutul nu s-a pierdut niciodată, în fiecare iarnă, la gura sobei, se povesteau poveşti şi se ţeseau covoare. Doina, odată intrată în familie, a învăţat şi ea a ţese. Astăzi, cumnatele îşi vând scoarţele şi speră să le fie apreciată munca pe măsură. Numai scoarţele moştenite de la bunici nu sunt gata să le vândă.

Secretul covorului Evei

„Toată vara strâng frunză de nuc, iarna frunza de ceapă. Pun coaja în apa fiartă, apare culoarea, o scot, torn oţet şi dau drumul lânii să fiarbă. Întorc motocelele de pe o parte pe alta, scot firul – aha, îi bun!” Sunt secretele procesului de colorare naturală a lânii pregătite pentru ţesutul unui covor basarabean, învăţate de generaţiile de femei dintr-o familie de oameni gospodari. Raisa Lungu, meşter popular din s. Crişcăuţi, r. Donduşeni, dar şi directoare a casei de cultură din această localitate, continuă să transmită consătencelor tainele prelucrării lânii, dar şi meşteşugul ţesutului covoarelor prins de la mama, iar mama de la maică-sa. Uşile centrului de meşteşuguri cu iţe şi suveică, pe care îl conduce, sunt deschise pentru orice doritor de a învăţa această meserie pe gratis. Cum să le ia bani pentru asta?, o ruşinează întrebarea pe femeie.

Îmi spune că are acasă vreo zece covoare vechi şi alte şapte noi. Nu a schimbat nici un covor ţesut pe cele turceşti, aşa cum au făcut-o mulţi conaţionali. Astăzi, la prima ediţie a Târgului Naţional al Covorului a venit cu două din cele mai dragi covoare vechi, „băieţeii” bunicii Liuba şi „bucheţii” străbunicii Eva, cu nişte păretare, descoperite alături de cel mai vechi covor al familiei în lada de zestre a Evei, nişte tolbiţe cusute din pânză veche. Să tot aibă vreo 200 de ani covorul străbunicii? Pozează mândră lângă cele două bijuterii. Nu, nu le-ar vinde, pentru nici un ban, cum să-ţi vinzi amintirile? Să rămână copiilor moştenire!, le-a adus doar să bucure ochii vizitatorilor târgului. Dacă l-ar cere vreun Muzeu Naţional pentru colecţie?, acolo îi este locul, l-ar dona din toată inima!

Cum se pierd scoarţele basarabene

La târgul de covoare, muzeele din raioanele republicii au expuse scoarţe vechi, donaţii de prin sate. Muzeul de Istorie şi Etnografie din Făleşti prezintă şi el câteva covoare, din cele zece bucăţi pe care le are în colecţie. Scoarţa unicat cu care se laudă angajatele muzeului, Iulia Pleşca şi Svetlana Şoldan, este „cea în bumbi”. Vatra acestei ţesături este chiar Făleştiul. „Păcat că din lipsa banilor pierdem multe obiecte de valoare”, divulgă o problemă cu care se confruntă muzeograful acestei instituţii. Dacă până în anii 90, spune ea, primeau bani de la Ministerul Culturii pentru noi achiziţii, acum se bazează doar pe donaţii.

De vizavi, la standul muzeului din Ungheni, mai aflu o problemă căreia nu-i pot face faţă muzeografii de prin raioane. Deteriorate de timp şi de molie, cele 13 covoare din colecţia muzeului din Ungheni au nevoie de restaurare, ca şi covoarele din muzeele altor raioane. Singura luptă contra deteriorării lor este „împrospătarea cu diverse spray-uri şi aerisirea”, îmi spune muzeograful Angela Iucal. Cât priveşte restaurarea ţesăturii, spune femeia, nu cunoaşte această tehnică şi nici specialişti care ar învăţa-o această meserie nu a găsit în ţară. „Rămâne să sperăm să fim incluşi în listele patrimoniului mondial, ca să salvăm cumva covoarele noastre cu istorie”, îmi spune un alt muzeograf, fără să-şi spună numele.

Fiecare covor mai vechi de la acest târg ascunde un destin a unei familii ori poate a mai multor, purtate prin războaie, foamete ori deportări siberiene. Ţesut cu dor şi lacrimi, la gura sobei. Poate acesta este cel mai pertinent motiv pentru care merită să fie inclus în listele UNESCO.

The following two tabs change content below.