Destine în alb şi negru

Maria trăgea să moară. Medicii au trimis-o acasă, anunţând rudele că mai are de trăit o lună, poate două, dar nu mai mult. Cei doi copii ai ei – ambii fiind studenţi – nu puteau îngriji de mama lor ziulica întreagă, de aceea l-au sfătuit pe taică-său să o aducă de la ţară pe sora mai mică a Mariei, Irina. Astfel, peste familia lui Iustin Păduraru s-a lăsat o adâncă deznădejde. Gândeau uneori că ar fi mai bine să se sfârşească odată toate, pentru că suportau mai greu decât muribunda chinurile prin care trecea aceasta.
Chinurile Mariei
Şi iată că a venit Irina de la ţară – tânără, sănătoasă, plină de viaţă. În casa lor s-a schimbat ceva, indiferent de faptul că în camera de alături o fiinţă se lupta cu moartea. Zilele se scurgeau chinuitor de tot… Au trecut deja patru luni, dar Maria se zbătea încă între viaţă şi moarte. Era numai piele şi os. Sufletul ei însă era mai viu şi mai veghetor ca niciodată la cele lumeşti. Nenorocita a observat că între soră-sa şi bărbatul ei se întâmplă ceva. Odată, stând lângă patul ei şi crezând că ea a aţipit, aceştia au ieşit din odaie ţinându-se de mână. Din ziua aceea, îi urmărea cu atenţie. Ştia că nu o mai duce mult, că cei doi o vor uita în curând, iar feciorii se vor căsători şi cine ştie dacă îşi vor mai aminti de mama lor peste câţiva ani. Îi părea rău că nu a reuşit să ţină în braţe un nepot şi că nu a înţeles nimic din viaţa pe care i-a fost dat să o trăiască.
Nu o condamna nici pe soră-sa şi nici pe bărbatu-său. Avea acum altă înţelegere a lucrurilor, dar oricum o durea faptul că uite cât de repede o dau uitării. Încă n-au înmormântat-o, dar sunt deja împreună. E nemilos cel care o lasă să se chinuie. Să nu dea Domnul să treacă cineva prin ce trece ea! Ar fi vrut să vorbească cu băieţii. Dar ce să le spună? Că tatăl lor se iubeşte cu sora ei?! Nu vor zice băieţii că mama lor s-a ţicnit de durere sau că e deja şuie? Aşa că Maria tăcea, n-a dat de înţeles o dată că ştie ce se întâmplă sub acoperişul casei ei. Şi moartea ceea nu mai venea! Se mirau şi medicii cât de mult rezistă inima ei.
Lumea ei s-a ruinat într-o clipă

Nu ştiu dacă v-am spus că Maria avea 44 de ani. Au ridicat o casă frumoasă într-o suburbie a Chişinăului. Până a se îmbolnăvi, lucra într-un laborator la spital, avea prieteni, cumetri care o vizitau des. Acum însă şi aceştia au uitat-o definitiv. Ce simte omul care ştie că va muri în curând? Ce simte omul care se roagă să îi vină moartea, că nu mai poate suporta chinurile? Greu de imaginat. A murit la aproape un an după ce a fost adusă acasă de la spital.
A reuşit să o vadă gravidă pe soră-sa, a aflat că fiii ei s-au mutat cu traiul la bunica lor, pentru că s-au certat rău cu tata şi cu mătuşa lor. Lumea lor, atât de bine clădită pe când mama era sănătoasă, s-a ruinat într-o clipă. Şi rudele, să ştiţi, i-au condamnat pe cei doi. Însăşi mama Irinei şi a Mariei nu şi-a mai primit mezina acasă pentru ceea ce a făcut. Mai mult, a poruncit să o aducă pe suferindă la ţară, să o îngrijească şi să o îngroape ea cu puţinul pe care îl are. Maria, când a simţit că i s-a apropiat ceasul, i-a chemat pe fii, care locuiau la bunică-sa din partea tatălui, şi pe mamă şi le-a poruncit să îi ierte pe cei doi: „Dacă pot eu, de ce să n-o faceţi şi voi?”.
Ce face întâmplarea în destinele oamenilor?
Povestea asta am aflat-o chiar de la bătrâna Varvara Sănduleac, mama Mariei. Nu mi-ar fi povestit-o dacă n-ar fi fost şi o continuare aici. Irina, care a născut un băiat, a murit din senin peste un an. Misterios de tot! Ea, care n-a suferit niciodată de inimă, a murit de un stop cardiac. La numai 36 de ani… Soţul ei, adică Iustin, după şapte ani de la decesul Mariei, a căzut de la înălţime. Lucra maistru la un şantier. Niciunul dintre fiii lui n-a fost la înmormântare, pentru că s-au stabilit în Canada de vreo câţiva ani. Fratele lor, născut din a doua căsătorie a lui tată-său, creşte la bunica Varvara. Greu se descurcă bătrâna. „Dacă mor eu, ce-o să fie cu copilul acesta?! Îi las moştenire tot ce am, i-a rămas şi averea părinţilor, dar trebuie să crească până să ajungă stăpân pe ele.”
A venit la redacţie şi m-a rugat să îi caut o familie tânără, fără copii, care ar avea grijă de nepot. Avea rude, dar uite că nu erau de nădejde. „Oameni hapsâni şi fără suflet, dnă Lidia. Să nu crezi că nu i-am pus la încercare. A stat băiatul când la unul, când la altul, dar mi-au pus condiţia ca să scriu averea pe numele lor. Dar tocmai asta nu pot face. De unde să ştiu că n-o să-l obijduiască?!”
Ştiţi ce face întâmplarea în destinele oamenilor? Răsfoind arhiva mea, am găsit un caiet cu numele unor persoane care vor să înfieze copii. Şi uite că am dat de numele lui Ilie P. Oameni avuţi, cum ar zice mama mea, numai lapte de pasăre le lipsea şi un copil ca să se simtă cu adevărat fericiţi. Le-am telefonat şi le-a spus povestea pe care aţi citit-o şi voi. Le-am spus că băiatul e din neamuri bune, are avere şi bunică de 78 de ani. Dar se poate întâmpla să rămână singur peste o vreme. Şi i-am întrebat dacă l-ar creşte.
Nu aveau răbdare să îl vadă pe Mircea şi să o cunoască pe mătuşa Varvara. De cum s-au văzut, s-au şi plăcut… Uite că se întâmplă şi minuni din astea! Au tot umblat pe ospeţe unul la altul. Bunica şi nepotul au stat o iarnă la Chişinău, iar în vară tânăra familie şi-a petrecut concediul la ţară. De un an de zile s-au mutat cu toţii la Chişinău. Am fost şi eu în musafirie la familia lui Ilie P. În prezent, adună toate actele pentru adopţia lui Mircea. Dar băiatul de pe acum le spune mamă şi tată.
The following two tabs change content below.
Lidia Bobână

Lidia Bobână