Despre „unii” şi „alţii” la Mingir

foto ilie gulcaDuminică, 11 mai curent, la Mingir, Hânceşti, a fost inaugurat un complex memorial „naţional”, românesc cum ar veni, deşi n-am văzut nicăieri acest cuvânt, nici pe monumente şi nici pe tablele de granit incrustate cu numele celor căzuţi în cele două războaie mondiale şi în timpul foametei.

Amintim că obiectivul a fost ridicat datorită strădaniei lui nea Iacob Lupanciuc, un localnic pasionat de trecutul localităţii.

În centrul satului Mingir, pe teritoriul unui fost cimitir, inclusiv al unei biserici, distruse în 1940 de către sovietici, acesta a ridicat o serie de sculpturi dedicate memoriei comunităţii. Este vorba de un monument dedicat celor 236 de săteni căzuţi în cele două războaie mondiale (1914–1918; 1939–1945), ridicat în 2000, în valoare de 105000 de lei, un altul ridicat în 2013, în memoria victimelor foametei din 1946, în valoare de 450000 de lei, un zid comemorativ al celor mai importante figuri ale localităţii în valoare de 400000 de lei.
Nea Iacob mi-a spus că nu i-a fost atât de greu să ridice complexul, cel mai mare obstacol cu care se confruntă aproape toată viaţa sa este indiferenţa şi antipatia semenilor noştri faţă tot ce este românesc. „Această stare de spirit te infectează şi nu mai poţi face nimic. În decurs de 20 de ani, am avut piedici din partea unor demnitari, a unor rătăciţi, precum şi la nivel de paroh, episcop şi mitropolit. Nu vor nicidecum să susţină acţiunile naţionale. Când aud unii de românism, parcă le dai cu ceva în cap.”

Aceeaşi atitudine am constatat-o când am călcat în Mingir. În timp ce căutam obiectivul, în inima satului, am întâlnit un localnic de vreo 50–60 de ani îmbrăcat bine şi cu un lanţ strălucitor la piept (accesoriu observat la mulţi săteni), pe care l-am întrebat unde se află memorialul ridicat de Iacob Lupanciuc, la care acesta, după ce ne-a arătat drumul, a scăpat: „Mare lucru o mai făcut şi aista!”.

Manifestarea a început cu un program artistic susţinut de elevii de localitate, însă prestaţia lor a fost estompată pe final de sosirea alaiului episcopului de Ungheni şi Nisporeni Petru. Aproape tot publicul a abandonat înscenările elevilor pentru a trage cu ochiul la cortegiul de popi.

Ei bine, după ce a fost oficiat serviciul divin şi după ce episcopul şi-a rostit predica, relatând cum a fost el la Ierusalim, vorbitorii au început să-şi amintească despre faptul cum a fost acest loc pângărit de „unii” şi cum au organizat „alţii” foametea. Niciunul, în afară de Nicolae Dabija, n-a avut curajul să spună cine a organizat totuşi această foamete blestemată. Dar oratori au fost mulţi, au vorbit despre părinţi, despre cei tineri, despre campania electorală, despre multe altele, dar niciunul n-a spus cum au murit cei 1500 de locuitori din Mingir.

Acum îmi dau seama cât de importantă este ideea lui Hubertus Knabe, directorul Muzeului STASI din Berlin, de a scrie pe toate monumentele dedicate victimelor regimului totalitar, inclusiv celor sovietice, călăii lor. Deci, cine au fost călăii celor 1500 de oameni care au murit de foamete la Mingir – „unii” sau „alţii”?