Despre toleranţă

MIRCEA-V.-CIOBANULa începutul anului, un post rusesc de televiziune („Dojdi”) şi-a permis un sondaj de opinie care a provocat ura „patrioţilor”. Întrebarea care îi puse pe jar era în legătură cu blocada Leningradului: comandamentul sovietic ar fi trebuit să cedeze oraşul nemţilor, pentru a salva sute de mii de vieţi? Pentru „obrăznicia” de a admite că istoria putea fi şi altfel şi a pune întrebarea ireverenţioasă, jurnaliştii au fost supuşi unui atac cumplit. În semn de solidaritate, postul israelian de televiziune Kanal 9 a organizat un sondaj printre telespectatorii săi: „Credeţi că evreii din Europa au provocat ei înşişi holocaustul?”.

Paul Goma răspunse cumva la această întrebare în eseul Săptămâna roşie. Dar opinia scriitorului nu încape atât de simplu între „da” şi „nu”, chiar dacă lumea continuă să insiste pe o interpretare bicoloră a evenimentelor (şi a spuselor lui Goma). Dacă am admite că holocaustul a fost provocat de victime, am justifica toate crimele nazismului german şi ale comunismului sovietic, forţe care au declanşat războiul. Holocaustul e din seria de crime împotriva umanităţii. Dar din aceeaşi casetă face parte şi Gulagul, cu o istorie încă neelucidată şi cu comunismul încă nepus la stâlpul infamiei.

Am putea discuta mult despre holocaust versus crimele comunismului (pe subiectul impus de Goma). Pentru a-i reproşa autorului tonul prea categoric, dar şi pentru a ne nedumeri împreună cu el: de ce nu sunt puşi la zidul infamiei şi cei care au organizat deportări ale unor popoare întregi, care au decapitat elite naţionale, au exterminat populaţia paşnică?
Paul Goma nu neagă holocaustul ca fenomen, el pune sub semnul întrebării „holocaustul românesc” şi proporţiile lui. Şi propune un nou subiect, legat de crimele comunismului, ca şi cum condamnate, dar ocolite cu timiditate. A-l considera după asta „negaţionist” şi „antisemit” e o exagerare evidentă, care nu se face cu probe, ci într-o prejudecată insistent impusă.
Dacă aceste opinii aduc prejudicii, fapta trebuie atacată în instanţă. Ideea (comunistă) de „dreptate” (termen foarte interpretabil) este înlocuită în lumea civilizată cu noţiunea de „legalitate”. Lumea liberă pledează pentru respectarea legii, nu a unei „dreptăţi” pe care fiecare o interpretează cum îi place. Şi în numele căreia au fost exterminate popoare.

Îmi displace noul discurs politic corect (şi totalitar) care încearcă instituirea unui monopol asupra opiniei publice. Nu ţi se permite să pui la îndoială o opinie majoritară, deşi umanitatea a evoluat tocmai graţie opiniilor singulare, care mergeau în răspăr cu părerile consacrate. Imediat ce se iveşte o individualitate distinctă, apare şi „opinia publică”, monitorizând mişcările de pe toate palierele: nu cumva să fie elogiat cineva din „lista neagră”.

Un premiu literar pentru… bună purtare?

Paul Goma este propus la Premiul Naţional. Dar discuţiile în jurul lui alunecă mereu spre altceva. E normal ca premiul în domeniul literaturii să se acorde pentru literatură. Exact aşa cum unui arhitect i se dă o diplomă pentru că a construit un pod, iar unui partizan i se dă o medalie pentru că a aruncat podul în aer. Indiferent de calităţile etice ale eroului, indiferent dacă el este devotat partidului sau un bun familist. Numai tradiţia sovietică acorda distincţiile celor care slujeau partidul, nu celor care erau performanţi în domeniile lor. Tradiţia mai recidivează.

Cineva insista să i se retragă Premiul Nobel lui Günter Grass, după ce acesta a recunoscut că în tinereţe a fost tanchist în diviziile SS. Altcineva a obţinut ca Louis-Ferdinand Céline să fie radiat din lista personalităţilor care sunt celebrate în Franţa la nivel naţional. Motivul? – două pamflete „antisemite” ale scriitorului. Îmi displace noul discurs politic corect (şi totalitar) care încearcă instituirea unui monopol asupra opiniei publice. Nu ţi se permite să pui la îndoială o opinie majoritară, deşi umanitatea a evoluat tocmai graţie opiniilor singulare, care mergeau în răspăr cu părerile consacrate. Imediat ce se iveşte o individualitate distinctă, apare şi „opinia publică”, monitorizând mişcările de pe toate palierele: nu cumva să fie elogiat cineva din „lista neagră”.
Premiul Naţional l-au mai luat personaje controversate sau neacceptate numaidecât unanim de societate. Artiştii sunt firi complexe, neordinare, nu indivizi exemplari în comportamentul lor. Bine, cineva nu are păcate, nu a pactizat cu torţionarii, nu trece strada la roşu, e patriot cu acte în regulă… dar nu are operă! În literatură este impostor. Cu el ce facem? Îi acordăm premiul pentru că-i frumos pieptănat? Iată cazul în care trebuie să ne revoltăm!

Mentalitatea postsovietică

Duma rusească promovează, cu titlu de lege (!), un punct de vedere oficial asupra istoriei, decretând cumva… supraistoric că URSS a fost stat-victimă şi că victoria sa asupra fascismului este indiscutabilă, solicitând pedepsirea celor care au rezerve faţă de acest punct de vedere. Dacă spui că URSS a fost la începutul războiului un stat-agresor, te cerţi cu legea rusă.
Noi venim dintr-un sistem care considera normală dozarea informaţiei şi a opiniilor care trebuiau făcute publice. Nu putem schimba lucrurile peste noapte, instituind un pluralism de opinii, autentic şi nelimitat. Miră însă noua generaţie, cea care ar trebui să schimbe mentalitatea totalitară, dar care acceptă un nou totalitarism subtil, sub marca unei „corectitudini politice”. Tolerând dreptul abstract la opinie, dar taxându-l imediat pe cel care emite păreri contrare punctului de vedere comun.
Cunoscutul disident polonez Adam Michnik spunea într-un recent interviu pentru postul de radio „Svoboda”: „ Am fost nevoiți să trecem un curs comprimat de democrație, adică în două decenii să asimilăm ceea ce alte țări au învățat în decurs de 150 de ani. Din acest motiv mai avem, în mare, mentalitatea postsovietică cu un număr de trăsături formate în timpurile lipsei de libertate. Noi gândeam în categorii care nu acceptau compromisuri, în timp ce democrația este exact arta compromisului, arta de a trăi împreună. Atunci însă, totul era clar: noi suntem cei buni, iar duşmanii noştri sunt cei răi. Acum, schema alb-neagră nu mai funcţionează, pentru că trebuie să discutăm cu oameni foarte diferiţi, să ţinem cont de interese diverse, de particularităţi individuale şi moduri diferite de gândire.”

Petru Negură, un sociolog doct şi, în general, echidistant, publică pe platzforma sa de discuţii un text în care pledează categoric împotriva decernării Premiului Naţional lui Goma. Comentatorii textului, adepţi sau oponenţi, împart etichete la stânga şi la dreapta. Devine deja o modă atribuirea etichetelor în loc de argumente: „antisemit”, „iudeo-mason”, „comunist”, „stalinist”, „legionar”, „fascist” etc. Metoda de combatere e una: daţi-mi opinia şi eu îi voi încleia eticheta! Şi toate se produc pe teritoriul intelectualilor, care în toate timpurile au pledat pentru libertatea de opinie şi pentru toleranţă.
Petru spune că „discuţiile cele mai aprige apar în domeniul literaturii, poate pentru că, în acest domeniu, criteriile de selecţie şi consacrare rămân subiective…”. Criteriile în artă sunt, adevărat, „subiective” (şi ţin, într-adevăr, de gust), dar asta nu încurcă să fie apreciate opere meritorii, la acordarea unor premii, fie Oscar, Nobel sau Goncourt. Atunci când premiul se acordă exclusiv pentru merite estetice, confuzia nu apare!

P.N. nu are nimic de reproşat operei literare a lui Goma: „Nu vreau să discut aici meritele literare ale lui Paul Goma, care sînt recunoscute, şi la noi, şi în România, şi în Franţa. P. Goma este considerat, pe bună dreptate, drept unul din marii scriitori români ai secolului 20.”. Dar chiar asta contează: dacă acorzi un premiu în domeniul artei şi literaturii, pui pe cântar opera competitorilor şi o alegi pe cea bună. Şi nu amesteci alte criterii, tocmai pentru a nu crea confuzii şi controverse.

Despre prestigiul internaţional al literaturii

Paul Goma e un incomod, am mai spus asta. El este nedrept cu mulţi dintre intelectualii care l-au susţinut cândva, el nu este întotdeauna corect cu oponenţii săi. Dar noi trebuie să evaluăm opera lui, nu să comentăm despre cât de simpatic ne este omul!
Ce s-ar fi întâmplat, dacă Goma ar fi fost cuminte? Dacă nu ar fi insistat ca opera să i se publice în străinătate (în România îi era ciuntită de cenzură), dacă nu i-ar fi cerut în renumita scrisoare liderului RSR să respecte drepturile omului, dacă nu ar fi aderat public la protestul intelectualilor cehi în frunte cu Vaclav Havel, Carta 77? Fără „incomozii” de genul lui Paul Goma noi am fi arătat ca o naţiune lipsită de coloana vertebrală. Nu mai spun că fără Goma am fi avut o literatură… cam invizibilă în lume.
Cea mai bună faimă literară le-au adus ţărilor lor disidenţii incomozi (şi emigranţi, de nevoie!) ca Ismail Kadare sau Milan Kundera, necruţători cu realităţile, nu nişte conformişti cuminţi şi curăţei care au scris dulceag despre frumuseţile patriei. Literatura germană este mare, inclusiv, graţie fostului SS-ist Gunter Grass, iar cea franceză îi datorează faima inclusiv lui Céline. Păcat că un „vânător de nazişti” pe de o parte şi un ministru al culturii pe de alta îl radiază de pe lista marilor francezi. Istoria literaturii va reţine, totuşi, opera lui Céline, nu numele detractorilor săi.

Toleranţa şi compromisul rezonabil sunt arte pe care trebuie să le deprindem toţi, estici şi vestici, venind din „socialismul dezvoltat” sau din „capitalismul muribund”. Mai ales că aceste principii sunt construite pe tradiţia creştină a iertării şi a iubirii aproapelui. Discuţia despre Goma este utilă. Fie şi prin faptul că mulţi sunt deja interesaţi să citească Săptămâna roşie. Unii vor afla despre holocaust anume de aici (şi vor accesa şi alte surse). Mie mi-ar fi plăcut – odată ce vorbim, totuşi, despre un premiu în domeniul literaturii – ca oamenii să citească emoţionantul roman Din calidor (unul dintre textele exponenţiale despre Basarabia interbelică), mergând apoi mai departe la Arta refugii, Ostinato, Basarabia şi celelalte.

… Apropo, rezultatul sondajului postului de televiziune din Israel a fost previzibil: 91 la sută din respondenţi au răspuns: „Nu”. Dar de la întrebarea propriu-zisă lumea nu s-a prăbuşit.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)