Despre spiritul postmodern // RUPEREA RÂNDURILOR

Despre postmodernism, la noi s-a vorbit în următorii termeni: licenţios; demolator; imposibil („nu au existat premise economice şi sociale”); prematur. În fine, cu o bucurie izbăvitoare: postmodernismul a murit! Nimeni nu s-a întrebat: ce este / cum este? Era un monstru invizibil, imperceptibil şi înfricoşător. Slavă Domnului că s-a consumat!

De fapt, acest animal e unul dintre cele mai cuminţi din istoria curentelor artistice. Şi este foarte vechi, ca spirit. Şi – spre deziluzia detractorilor – nu va muri niciodată. Specialitatea postmodernilor, hrana lor este chiar arta. Dacă romanticii se inspiră din „Trecut” (-ul eroic şi exotic), realiştii – din „Prezent” (-ul anost, cotidian), atunci postmodernii citează, parafrazează, adaptează, reciclează opera anterioară. Se inspiră din artă, cum alţii se inspiră „din natură” ori din propriile vise. Nu consumă iarba realităţii, ci oaia literaturii. Sunt carnivori şi băutori de esenţe dublu fierte.

Un vechi artist postmodern era Autorul Anonim. El asculta un cântec alcătuit de Altcineva, iar apoi îl adapta la propria sensibilitate, „şlefuindu-l” (cum zic folcloriştii), multiplicându-i sensurile ori, invers, simplificându-l. Mecanismul va fi probat mai târziu, odată cu intertextul (scris!), cu citatul, folosit ca argument în locul unor construcţii aparent originale. La Creangă, de exemplu, atunci când Artistul vrea să explice expresiv, el nu „inventează”, ci trimite la strămoşul anonim: „Ş-apoi vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în apă şi zece cuminţi nu o pot scoate”. Două feluri de exerciţii postmoderniste le aplică Eminescu. În Epigonii, el citează formule memorabile din Lepturariul lui Aron Pumnul. Iar în Cugetările Sărmanului Dionis, poetul construieşte o parafrază antologică, ludică: „Un regat pentru-o ţigară…” (la Shakespeare, Richard al III-lea, disperat, rostea: „Dau un regat pentru un cal!”).

Aureliu Busuioc parafrazează, ironic, istoria (solemnă) în Radu Ştefan, Întâiul şi Ultimul, în Hronicul Găinarilor. O superbă piesă postmodernă a scris Marin Sorescu (Răceala), de-eroizând istoria medievală. Texte exemplare scriu Mircea Cărtărescu (Levantul, o parafrază ludică a poeziei epice şi lirice române) şi Ioan Groşan (O sută de ani de zile la porţile Orientului, o scriitură savuroasă, reciclând şi de-mitizând proza… gravă) ş.a.

Poate fi originală o operă compusă din material reciclat? Bineînţeles: Cântăreaţa cheală a lui Ionesco e construită integral din expresii de-a gata (cele mai banale clişee!). Stă pe buzele tuturor un Don Quijote, derivat din romanele cavalereşti, o serie de Don Juani, născuţi din legendele populare, un Prometeu înlănţuit de-al lui Eshil şi unul „descătuşat” de Shelly sau un Luceafărul de-al lui Eminescu, iviţi din mitologiile populare, o Eneida – parafrază a poemelor lui Homer. Iar Iliada şi Odiseea sunt interpretări ale unor mituri, povestite-cântate, anterior, de Autorul Anonim. Care, cum spuneam, era postmodernist prin definiţie.

Primul artist postmodern a fost chiar Dumnezeu, care, vorba unui romantic, nu a pretins să fie numaidecât original: atunci când L-a creat pe om, L-a făcut „după chipul şi asemănarea Sa”. Privindu-i atent creatura, înţelegem că Domnul Dumnezeu Şi-a făcut versiunea ludică, ironică şi… uşor parodică. A glumit. Zâmbetul ironic al Creatorului îl ghicesc mai ales atunci când unii creatori chiar se consideră Unici şi Originali.

A imita Natura înseamnă a-l imita pe Dumnezeu. Unii îl imită stângaci (iar dacă mai sunt şi gravi, atunci îs ridicoli). Alţii, scuturaţi de mândrie, îl imită talentat, pentru că Dumnezeu le-a dat acces la viziunea de ansamblu, trează şi… ironică.

Pace în suflet!

Mircea V. CIOBANU