Despre polemici, CV-uri şi subsolurile Lubeankăi

Omul nostru nu e obişnuit să-şi expună liber opinia. Din lene sau comoditate (uneori, din frică), el rabdă ofense şi constrângeri, iar atunci când îl răzbeşte, explodează şi le spune pe toate deodată. „Expresii” în stare pură, în loc de argumente articulate. El trebuie provocat, enervat şi… lăsat să vorbească. Să-şi descoase buzele! Mai întâi îşi va striga toate durerile dintr-o dată, apoi se va răsti, te va face prost, iar apoi… va începe să caute argumente.

Mă bucur de cei care polemizează cu mine. Evoluţia civilizaţiei asta e: de la piatra aruncată, la pumni şi luptă corp la corp, apoi înjurături, apoi schimb de replici, în fine, dialogul argumentat. Noi suntem pe la faza a doua-a treia. Evoluăm!

 

Mai întâi, despre o replică agreabilă. De Ziua Tuturor Românilor, am improvizat, pe o reţea de socializare, o antologie a celor mai frumoase poezii (ne-patriotice, dar pentru care ne-ar invidia oricine). Sandu Canţîr mă urăşte public că storc lacrimi din neamul nostru dârz. Nu am niciun blestem pentru blestemul luiJ.

 

Un coleg (Igor Isac) se supără că i-am criticat cartea şi se declanşează cu o tiradă. E un fel de replică şi asta, numai că „dialogul” e jenant: eu am criticat cartea şi îmi ripostează chiar autorul. Nu pot decât să-i spun să-mi recitească textul. E nuanţat şi cuvintele „supărătoare” au acolo sensuri contextuale precise. Iar motivul pentru care am scris nu e reaua voinţă, după cum îmi incriminează autorul, ci chiar insistenţa lui!

 

Un venerabil profesor, Anton Moraru, în loc să-mi deconstruiască textul despre V. Matei şi să dezavueze locurile slabe ale discursului (aşa se combate oponentul), consideră util să arunce pietre şi să-mi percheziţioneze şifonierul. Acuzaţia gravă este că aş fi un „anonim”. Chiar sunt, profesorul e dintr-o lume paralelă, iar anonimatul îmi dă şanse. Aş putea pretinde că sunt autorul Mioriţei (deşi mi-ar fi plăcut mai mult să fiu al Zburătorului).

 

Ne-găsind pete în rufele mele, „oponentul” lansează presupunerea (publică, egală cu o acuzaţie!) că ar fi ceva de căutat în dosarele Securităţii. I-aş fi recunoscător să caute. Poate că băieţii cu ochi albaştri au înregistrat ceva, dacă eu n-am timp pentru CV. Dosarul profesorului nu mă interesează. Dimpotrivă, cred că a trăit numai din îndemnul inimii. Ca să nu-l ofensez, zicând (şi eu) că nu-l cunosc, m-am documentat: „Lucrări privind problemele actuale ale muncii ideologice şi de educaţie ideinică ale luptei contra concepţiilor istoriografiei burgheze şi revizioniste în domeniul URSS şi PCUS” (DEM, 1989). Martor mi-e Dumnezeu: nu am avut chef să citesc asta.

 

Sunt convins că profesorul nu credea în ceea ce scria, „polemizând” cu mine. Există însă şi „polemişti” care, apărând „cauza”, nici ei nu înţeleg ce vor să spună! Fiind incurabili, nu-i voi pomeni. Din milă.

 

Iar Matei degeaba e supărat. Datorită mie, şi-a adunat hagiografi şi din toată treaba el iese erou naţional. Un text din Literatura şi Arta (semnat Nina Josu) îi expune atât de detaliat CV-ul eroic, încât deduc că e scris chiar de protagonist. Dar, deoarece un CV trebuie să fie „funcţional”, i-aş propune să omită episoadele contraproductive. Afirmaţia că „a şomat” timp de şapte ani nu e bună pentru job. Angajatorul va înţelege că a trândăvit. Nu era bun la nimic? De ce nu a mers să ţină un curs de istorie sau literatură la facultate? Ori la un liceu sau gimnaziu rural, în fine. Or, acolo se cresc patrioţii!

 

VM povesteşte (cui nu i-i lene să-l asculte) cum a fost bătut („la 28 mai 1983”) în „subsolurile de la Lubeanka”. Unu: „vizita” la sediul KGB, urmată de numirea lui – fără a fi membru al Uniunii Scriitorilor! – ca „reprezentant” al US din Moldova la Moscova, naşte suspiciuni. Doi: „subsolurile de la Lubeanka” sunt un mit. Ele nu există! Iar „închisoarea interioară” a KGB-ului (care era la… supersol) nu mai e funcţională de o jumătate de secol. Se verifică printr-o simplă accesare a net-ului.