Despre nocivitatea cărţilor proaste // RUPEREA RÂNDURILOR

 

Un scriitor italian din epoca barocului, Emanuele Tesauro, descrie o „metodă” de luptă cu grafomanii: „În Lyonul sfârşitului de secol întâi, o lege strictă cerea ca, după fiecare competiţie literară, înfrânţii să fie obligaţi să îşi şteargă eforturile cu propriile limbi, astfel încât literatura de mâna a doua să nu supravieţuiască.”

Notam astea pe un site literar. Unul dintre prietenii de reţea mi-a replicat: Fiecare carte cu cititorul său. Apoi, prietenul (o tânără şi pasionată cititoare) construieşte o opoziţie dintre literatura „clasică” şi cea „de bulevard”. Dar pe acest teren nu există probleme! Opoziţia e între cărţile autentice şi cele false. Din orice gen de carte. Pericolul nu vine dinspre „literatura de masă”, ci dinspre (pseudo) literatura „înaltă”. Marele dezastru îl declanşează cărţile paraştiinţifice, paraeducative, parapatriotice. Paraliterare. Există o legătură directă între toleranţa faţă de prostie & impostură (implicit, faţă de cărţile proaste) şi faptul că suntem (cei mai) săraci.

Nu sunt un căpcăun şi un mofturos estetic, admit că arta poate fi cea mai diversă posibilă şi nu sunt obligat să îndrăgesc orice carte, după cum nu orice carte e datoare să mă încânte. Aşadar, nu voi face apeluri la cenzurarea discursului ori la autodafeuri publice!

Ce aş avea eu cu nişte bibelouri-kitsch, expuse de un vânzător ambulant? Dar un potenţial consumator de artă, avid după frumos, însă fără imunitate în faţa imposturii artistice, va începe să adune aceste mici monstruozităţi, în loc să caute obiecte de artă autentice. Îl las să se descurce singur? OK, dar, la un timp, aceste figuri lugubre şi lucioase încep să dezlocuiască toate obiectele, să devină „modele”!

Omul are dreptul să-şi umple curtea cu figurine oribile, îl priveşte. El poate să-şi facă şi o casă-surogat. Însă atunci când cineva e nevoit să trăiască în această casă (iar lectura unei cărţi presupune să locuieşti un timp în ea), omul se sufocă. Mirosul e artificial, pereţii, falşi, din carton sau moloz. Acoperişul e şi el din înlocuitor sau, în manieră paseistă, din stuf. Şi toate camerele sunt nemăturate, în schimb, pline de bibelouri strălucitoare.

Există cărţi despre care toţi ştiu că-s proaste, dar le promovează, din milă faţă de autor. Se acordă premii, se cheltuiesc bani publici pentru editarea literaţilor de duzină („Au şi ei nevoie de o susţinere, nu?” mă întreabă retoric cineva de la Ministerul Culturii şi exact aceeaşi întrebare mi-o oftează un sindicalist scriitoricesc). Kitschul a inundat piaţa cărţilor pentru copii. Fiind o producţie solicitată, aici se manifestă mulţi amatori. Basmele sunt simplificate până la idiotism şi înzorzonate ca un pom de Crăciun. Părinţii, grăbiţi, cumpără orice le cade sub mână (şi se revoltă că nu avem literatură bună). Tezaurul folcloric trebuie pus sub incidenţa legii de ocrotire a monumentelor! Cei care mutilează textele trebuie aduşi (şi ei!) în faţa lui Procust. Adaptarea trebuie să indice numele autorului şi al adaptorului.

Poluarea mediului ambiant cu deşeuri (inclusiv literare) este o crimă. Din mormanele de surogate pseudoliterare, urât mirositoare (parfumate abundent, fără a fi curăţate în prealabil), nu va creşte vreo mlădiţă vie, autentică. E una din legile triste ale naturii afectate de civilizaţie. Se impun acţiuni de salubrizare.

Nu cer împuşcarea grafomanilor şi nici arderea cărţilor lor (ar fi un cataclism ecologic, un Vezuviu!). Dar aş vrea ca tradiţia din Lyonul pre-medieval să persiste în memoria oricărui veleitar al literaturii. Să ştie că poate fi constrâns să demoleze edificiul propriului orgoliu, dacă acesta urâţeşte mediul. Cu tasta «delete», cu radiera, cu mâna, cu capul, cu limba – după circumstanţe.

 


 

Mircea V. CIOBANU