Despre „îndurerata Basarabie” sau Nu ne mai plângeţi de milă

Ne întâlnim, cu varii ocazii (ultimul pretext a fost un festival de poezie), cu mai vechi sau mai noi prieteni din România. Subiectul „rana [pe nume] Basarabia” revine mereu în discuţie: mentalitatea basarabenilor – şi starea lucrurilor – sunt (şi) o consecinţă a tăvălugului istoriei peste această palmă de pământ „trădată, prădată mereu”, vorba cântecului.

Ei, bine, cu vechii prieteni parcă am mai limpezit lucrurile. Cu cei noi, cântecul reîncepe, în ambele registre: de nedumerire (cu un fel de dispreţ discret) şi de compasiune, plus un soi de admiraţie (pentru martiraj). Unii ne plâng de milă, în cântece dramatice, în evocarea trecutului tragic. Alţii ne bănuiesc de duplicitate pragmatică, invocând zicala despre mielul blând care se hrăneşte cu laptele a două „mame” (de-ar fi aşa, am fi putut fi suspectaţi de anume strategii inteligente, dar nu, asta nu e despre noi!).

False sunt ambele… hai să le zicem atitudini. Mai întâi: nu suntem – nici măcar! – duplicitari, pur şi simplu, buni vecini, buni colegi, chiar prieteni, când ne întâlnim într-o dispută, sondaj sau alegeri, unul o ia cea[la], celălalt, obligatoriu, o trage hăisa. E o tradiţie, n-ai ce-i face! Mai apoi: nu ne mai plângeţi de milă, fraţilor! Suntem suficient de măricei, au trecut ani buni de la eliberarea de sub sovietici. Am avut posibilitate să redresăm situaţia pe toate palierele: economic, politic, umanitar, cultural. Am putut să ne recuperăm memoria istorică, avem la dispoziţie sursele de informare.

Dacă nu ne-am folosit şansa, e vina noastră. Singura soluţie valabilă e colaborarea – pe bază de paritate, cu exigenţe dure, necruţătoare, cu investiţii comune, cu plata datoriilor, cu raporturi de activitate –, e implicarea comună în redresarea situaţiei. Destul cu mila, cu cerşitul, cu frustrările, cu darurile, cu menajările. Că doar nu suntem nişte handicapaţi.

Trebuie să recunoaştem că există nu numai „statalişti” care beneficiază de existenţa unui stat inconsistent şi fără mari şanse de a supravieţui, ci şi „unionişti” (nu omiteţi ghilimelele!), care parazitează pe un soi de fals patriotism românesc. Nu e treaba mea să ştiu unde se duc banii contribuabilului român, dar tare mă tem că aceşti „unionişti” nu prea îşi doresc unirea, ca nu care cumva să dispară necesitatea finanţării lor.

Partea proastă, care explică eficienţa mică a mişcării unioniste din Basarabia, e că au fost susţinuţi oameni (nu proiecte) aleşi pe principiul fidelităţii personale. Ar fi fost mai raţional să se sprijine proiecte alese prin concurs, cu eficienţă măsurabilă, cu transparenţa minim necesară a deciziilor şi a cheltuielilor. Şi nu mă refer în mod obligatoriu la finanţarea din partea instituţiilor statului, ci şi la diverse iniţiative culturale şi ştiinţifice particulare. Pulverizarea banilor şi a eforturilor pe tot soiul de acţiuni efemere, fără criterii de evaluare a eficienţei mi se pare o risipă a patrimoniului nostru (inclusiv, intelectual), care conduce implicit la oboseală şi la resemnare în faţa unei realităţi deloc încurajatoare.

Am auzit reproşuri când, în acţiuni culturale, unioniste în esenţă, sunt antrenaţi oameni noi, care nu s-au bătut niciodată cu pumnul în piept că ar fi mari patrioţi. Adică, organizatorii nu i-au aburcat, încă o dată, pe podium, pe patrioţii de serviciu. Cei care susţin ideea unionistă numai în cazul în care sunt aplaudaţi pe scenă, premiaţi, li se dau funcţii, subvenţii sau apartamente la Bucureşti!

Un sondaj realizat de Magenta Consulting la comanda Fundaţiei Universitare a Mării Negre, în parteneriat cu Realitatea TV, spunea:Ponderea celor care sunt împotriva unirii cu România e de 47%”. Un trend foarte încurajator. Potenţialul sporirii adepţilor trebuie căutat pe tot spaţiul celor 53 la sută din cetăţeni, care nu sunt împotriva Unirii, nu convingându-i, timp de trei decenii (!), pe unioniştii convinşi. Deschizând uşile, explicând, cultivând toleranţă.

Unirea – oricând se va produce – va fi un început, nu un sfârşit. Oamenii, oricât de diferiţi, ar trebui să se simtă confortabil în această idee. Beneficiarii ei vor fi toţi, nu numai patrioţii de meserie. Iată de ce trebuie să fim toleranţi (şi) cu cei care simt şi gândesc altfel.

Şi, esenţial: să ne ducem crucea cu demnitate. Să nu cerşim milă.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)

  • Popa Duhu /mânăstirea Căprana

    ————————————————--
    VREM ! VREM ! VREM !
    RE-UNIREA CU ROMANIA !