Despre Independenţă şi „Ordinul Republicii”

Pentru ce a fost jertfa eroilor care şi-au pierdut viaţa la Nistru dacă tipul cu cea mai mare distincție de stat afirmă în public că exemplul bandiţilor şi teroriştilor din Donbas este demn de toată admiraţia?

Andrei Covrig, colonel (R)

Cu ocazia „Zilei Independenței”, Igor Dodon a oferit distincții de stat, ele au fost multe. Fostul ministru al Apărării, Victor Gaiciuc, s-a ales cu „Ordinul Republicii”. Reacţie de amărăciune şi sentimente controversate… Sergiu Andreev şi Ion Fulga, foşti combatanţi care şi-au pierdut viaţa în Războiul pentru Independenţă de la Nistru, primii decoraţi cu „Ordinul Republicii” (nr. 1 şi nr. 2) se întorc sărmanii în morminte… Ştiu că în acea perioadă Anton Gamurari, fiind înaintat primul la înalta distincţie de stat, a refuzat categoric acest lucru. Anton Gamurari (în acele zile, colonel), cu merite deosebite, a făcut-o omeneşte în favoarea camarazilor căzuţi pe câmpul de luptă. Unul dintre primii distinşi cu „Ordinul Republicii” (nr. 5) a fost regretatul Nicolae Sulac.

Stranii lucruri se întâmplă în micul „cnezat al Danemarcei”. Din informaţia preşedinţiei reiese că Gaiciuc „a înscris o pagină aparte în construcția militară a Republicii Moldova, aducându-și contribuția substanțială la asigurarea securității militare, a independenței și neutralității țării noastre. A contribuit la stabilirea relațiilor interstatale, la promovarea imaginii țării pe plan internațional și la consolidarea statalității, iar o latură distinctă a activității o constituie protecția socială a militarilor”.

Nu am dubii că în listă celor decoraţi sunt persoane merituoase, însă cu Gaiciuc e prea de tot. CV-ul eroului nostru este demn de specialişti din diferite domenii, vorba e de un carierist şi traseist cu capacităţi cameleonice de a apărea în pielea unui sus-pus şi de a profita, iar la momentul cuvenit să facă „stânga-n-prejur”. De nenumărate ori aşa a procedat la minister.

La mijlocul lui 1993, Gaiciuc, un locotenent-colonel, după un an de la luptele de pe Nistru, apare la Chişinău. Nu am dubii că face parte din tabăra celor  prudenţi care se gândesc: „Nu mă grăbesc, mai vedem noi cum se va termina „proba cu această independenţă”. Era război. „Veniţi acasă, măi copii!” şi scrisorile semnate de ministrul Costaş de a reveni în Patrie le stârneau emoţii. Independenţa îl găseşte în gruparea militară din Germania, să se lepede de beneficii îi era oarecum. După retragerea trupelor şi dislocarea unităţii la poalele Caucazului, apare şi dorul de Moldova. Apare în faţa lui Pavel Creangă însoţit de un deputat şi, bineînţeles, este încadrat în minister. Serviciul nu a fost presărat cu petale de roze, însă supravieţuia. Memorabilă este şedinţa deschisă convocată de ministru la care activitatea subdiviziunii conduse de el a fost apreciată ca nesatisfăcătoare. Alături de alţi membri ai Colegiului Militar dă explicaţii privind apariţia semnăturii în cazul MIG-urilor vândute.

Oricât de ciudat ar părea, lui Gaiciuc îi aparţine şi „meritul” că îl avem pe Dodon preşedinte. Lumea ştie despre implicarea directă a Uniunii Ofiţerilor (preluată de la Mişin) în campania electorală, însă acesta e doar un detaliu de suprafaţă. În „exilul diplomatic” din capitala belgiană viitorul tovarăş socialist se face ortac cu Rogozin, reprezentantul Kremlinului la NATO. Căci cine se aseamănă se adună. Ce discuţii a purtat cu Rogozin, cunoscut securist şi lider al formaţiuni de extremă naţionalistă rusă „Rodina”, şi câtă bere o fi consumat împreună nu se ştie.

Cu venirea PCRM-ului la guvernare, devine ministru. Candidaţi erau, însă el era „intrat sub pielea” lui Vadim Mişin. Deputatul comunist îl convinge pe Voronin că în fruntea apărării poate fi doar Gaiciuc. Lucruri mari nu face, avea grijă ca în cazărmile ostăşeşti să fie difuzat regulat ziarul „Comunistul”. În zilele noastre îi place să afişeze contribuţia personală la apariţia Aleii Domnitorilor, Muzeului Armatei, emblemei armatei şi multor altora. Nu este aşa, intenţiile şi efortul au fost ale altora. Ca şi în susţinerea tezei de doctor în istorie. Cei care-l ştiu confirmă că are o capacitate redusă de a lega două cuvinte pe hârtie, ca şi de a-şi exprima în public clar gândurile. În unele reviste veţi găsi texte semnate de el ca prim autor la care nu are atribuţie. Nu genera evoluţii radicale la minister şi, în final, după un furt de proporţii de armament şi muniţii de la un depozit,  criticat dur de presă şi opoziţie, preşedintele este nevoit să-l retragă din funcţie.

Demis, după mai multe văicăreli, apare în faţa lui Voronin, care îl trimite în Belgia ca ambasador. E o poveste aparte cu această numire spectaculoasă la NATO, merită de revenit. Ca şi la anii de anonimat diplomatic şi zero beneficii pentru ţară. Se face „vizibil” la o apariţie a lui Voronin în Belgia şi în campania electorală din 2009, când apare în Moldova ca un agitator comunist şi lipitor de voi volante. De obicei, aceşti lipitori devin/rămân mari demnitari, însă comuniştii pierd alegerile.

Oricât de ciudat ar părea, lui Gaiciuc îi aparţine şi „meritul” că îl avem pe Dodon preşedinte. Lumea ştie despre implicarea directă a Uniunii Ofiţerilor (preluată de la Mişin) în campania electorală, însă acesta e doar un detaliu de suprafaţă. În „exilul diplomatic” din capitala belgiană viitorul tovarăş socialist se face ortac cu Rogozin, reprezentantul Kremlinului la NATO. Căci cine se aseamănă se adună. Ce discuţii a purtat cu Rogozin, cunoscut securist şi lider al formaţiuni de extremă naţionalistă rusă „Rodina”, şi câtă bere o fi consumat împreună nu se ştie. Dar, după înrudirea cu Gaiciuc, libera trecere a lui Dodon prin birourile înalţilor oficiali de la Moscova este explicabilă. Rogozin, vicepremier rus şi responsabil de domeniul sfânt la ruşi – complexul militar-industrial, este pe placul lui Putin. Pe placul liderului de la Kremlin devine Igor Dodon ca promotor al intereselor imperiale în Moldova şi un antiroman înverşunat. Scenariul este bine gândit şi simplu de tot.

Ce mă surprinde însă? La începutul anilor nouăzeci, Gaiciuc, şeful direcţiei educaţie, oferea subalternilor lecţii de vorbire corectă a limbii române, era pasionat de piesele duetului Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, „Bucureşti şi Chişinău”, „Două inimi gemene”. Iar în zilele noastre apare ca mare promotor al şovinismului rus. Într-o emisiune la TV, în faţa mea, l-am observat – de parcă era un consilier de la Externele ruse – cum se străduia agresiv, dar stângaci (aşa cum poate), să demonstreze că ruşii nu au treabă cu avionul malaysian doborât în Donbas, iar în regiune nu sunt trupe ruseşti şi Putin treabă nu are cu Crimeea. Pentru ce a fost jertfa eroilor care şi-au pierdut viaţa la Nistru dacă tipul cu cea mai mare distincție de stat afirmă în public că exemplul bandiţilor şi teroriştilor din Donbas este demn de toată admiraţia? Pe aceştia el îi pune ca pildă pentru militarii armatei naţionale, având în vedere că separatiștii din regiune au reuşit să opună rezistenţă armatei ucrainene.

Un fost coleg de la minister îmi spunea pe timpuri că atitudinea mea cunoscută faţă de acest personaj nu e în favoarea armatei. Fals! Cunosc – nu din auzite – realităţile trecute şi actuale ale statului şi armatei, de la vârsta de 14 ani port ţinută militară. Din această instituţie ca şi din altele e necesar de înlăturat lingăii, dugleşii, carieriştii şi traseiştii politici. Militarii armatei sunt demni de respect. În pofida greutăţilor, ei demonstrează acest lucru permanent şi merită o stimă deosebită. Nu doar în Ziua Armatei, pe 3 septembrie. Respect şi felicitări!

În fine, vorba nu e despre Gaiciuc ca fenomen. Statutul de general/militar/poliţist/demnitar/, prin definiţie, te obligă să fii în afara oricăror suspiciuni. Unora le vin din senin ordine, medalii şi merite, fiindu-le acordate fără muncă şi fără merite. De două ori în 92 am fost la Nistru, în 1993 unul dintre primii din armată am primit din mâinile lui Mircea Snegur medalia „Meritul Militar”. Distincţia primită cu 26 de ani în urmă din mâinile preşedintelui valorează pentru mine mai mult decât zeci de ordine şi onoruri primite de unii în ultimii ani.

„Ordinul Republicii” este distincţia supremă a Republicii Moldova şi se conferă pentru merite excepţionale în toate domeniile de activitate pentru binele țării. E valabil şi în cazul altor distincţii de stat. În cazul cu Gaiciuc, e vorba de o profanare a valorilor la care suntem martori şi participanţi taciţi. Ponderea „Ordinului Republicii” şi a altor distincţii este compromisă. De vină e şi actualul preşedinte cu anturajul său. Ţara e la marginea unei prăpăstii, iar numărul eroilor creşte. Nu doresc ca un posesor care merită cu adevărat distincţia să fie întâmpinat la apariţia în public cu cuvintele: „uite, a apărut şi acesta cu hlănţujelul la gât”!