Despre impostura literară // Ruperea rândurilor

Nu pot epuiza tema imposturii pe un spaţiu de 4500 de semne. Va trebui s-o extind într-un eseu. Aici aş puncta doar câteva repere şi un studiu de caz. Despre impostori în genere, am putea vorbi amintindu-ne de falşii prooroci, de falşii Nero, de falşii Ludovici sau de falşii Dmitri, dar poate de personaje ca Giuseppe Balsamo (alias contele Calliostro) şi George Psalmanazar sau, intrând pe terenul universului ficţional: de Tartuffe, de Thomas l’Imposteur, de Bondici şi Pungescu, de Hlestakov sau Ostap Bender.

Va trebui să recunoaştem că toţi începem ca diletanţi, altfel spus, ca mici impostori, şi poate că ambiţia dublată de impostură e motorul care ne face să ajungem la performanţe? Sigur însă că nu voi ajunge să exagerez, afirmând, în largheţea / generozitatea interpretării, că impostura ar fi inevitabilă şi necesară. Pe noi ne interesează nu impostura impusă de cineva ori cea involuntară (de câte ori în viaţă am fost nevoiţi să jucăm roluri străine, impuse de circumstanţe!). Ne interesează cazurile când omului i se dă de înţeles că şi-a atribuit o identitate falsă, iar el continuă să persevereze, să abuzeze şi să profite de impostura evidentă.

Un lucru e limpede: unele meserii nu admit impostura pentru că ea se divulgă la prima testare (cum ar fi pilotul unui avion, maşinistul sau şoferul). Altele se testează în timp, dar tot atât de precis, cum ar fi meseria de medic sau de profesor. Sunt şi domenii cu contur atât de larg şi atât de vag, încât impostorii se scaldă acolo în albia lor. Printre aceste domenii sunt arta (aici se produc urmaşii spirituali ai vrăjitorilor şi alchimiştilor) şi politica (aici se afirmă descendenţii falşilor împăraţi). Bună temă (pentru altă dată): impostorii politici!

Ce naiv era Cehov, care afirma: „Poţi trişa în dragoste, în politică, în medicină, poţi amăgi oamenii, dar în artă nu poţi minţi”. El nu ştia ce mecanisme diabolice vor fi puse în funcţiune pentru a prezenta o operă-kitsch drept capodoperă! Sunt situaţii în care impostura se întâmplă. Experţii fiind într-un număr limitat (nu-i pun la socoteală şi pe experţii-impostori, că ne încurcăm!), se pot întâmpla următoarele lucruri regretabile: expertul a dormit, expertul a trişat sau… consumatorul nu a vrut să creadă ce spune expertul. Dacă însă expertul a fost vigilent şi onest, iar opinia lui a contat, nicio pictură kitsch nu a fost procurată de colecţionari, sala a fluierat spectacolul prost, iar editorul care a publicat romane ieftine s-a ruinat. E o poveste ceea ce am descris mai sus, impostura are multe căi şi procedee de năucire a consumatorului naiv.

Alunecarea în impostură se face inclusiv printr-un procedeu pe care eu l-aş numi „proiectarea imaginii”. Eşti, să zicem, poet, relativ cunoscut (aparţii unei caste selecte, eşti un fel de preot). Asta te face să te crezi (crezându-i şi pe alţii care te venerează) talentat, convins că poţi scrie nu numai poeme, dar şi proze, piese de teatru, scenarii de film, articole ştiinţifice…

Asta te face cunoscut şi, atunci când „poporul ţi-o cere”, urci pe baricadele politicii. Se pare că-i o continuare a meseriei. Instrumentul de lucru şi de data aceasta este limba, iar pe acest teren al lui Caţavencu chiar e greu să ţi se găsească nişte concurenţi pe potrivă. Posezi, intuitiv, câteva procedee retorice (e o artă, nu?) şi dacă mai şi poetizezi discursul… te pomeneşti lider politic! Lider de partid! Candidat la preşedinţie! Investesc în tine instituţii solide (aici vulgul n-are nicio vină!).

Chiar dacă eşuezi lamentabil, în consecinţă, lumea te-a memor(iz)at.  Nimeni nu mai ştie ce poeme ai scris (ce fericire pentru tine să trăieşti un timp în care toţi discută despre poeţi, nimeni nu citeşte!), nu-şi mai aminteşte cât de (ne)interesante erau scenariile şi piesele tale ne-jucate, lumea a şi uitat de prăbuşirile tale. Eşti cineva, „director de opinie”. Eşti invitat la televiziune, la ambasade, pe la recepţii înalte, din inerţie, probabil, dar îţi este suficient. Vorbeşti, ca întotdeauna grav, ca de la tribună, chiar dacă recepţia e prilejuită de un vernisaj de artă avangardistă, nonconvenţională.

Te crezi, într-un moment (şi nu mai este vina ta, ci e deja a masei şi a experţilor, care au trişat sau… au dormit) artistul absolut, iar cântecele pe care le mârâiai pe la sindrofiile studenţeşti (o, pe atunci îţi permiteai şi un pahar de vin!) acum le şuieri de pe scenă. Nu mai contează că eşuezi, metodic, în toate (inclusiv, în poezie!).

Motorul imposturii funcţionează diabolic, în regim autonom!

Mircea V. Ciobanu

The following two tabs change content below.