Despre fatalități

Mi se întâmplă, de multe ori, să citesc în presă opinia unor experți care afirmă că, dincolo de evoluțiile actuale, destinul european al Republicii Moldova este pecetluit și că nu există cale de întoarcere chiar dacă, pentru moment, am luat-o aparent în altă direcție.

E lăudabil acest optimism și această credință în cursul imuabil al istoriei. Fataliștii “europeni” uită însă că istoria este, deseori, recesivă și că progresul social (spre o lume mai deschisă, mai democratică, mai integrată, mai modernă etc.), dacă există, e mai curând un fenomen particular/ regional decât universal / global și că poate fi întrerupt oricând atât din afară, cât și dinăuntru. Astfel, cinci ani în urmă Turcia era mai aproape de Europa decât toate țările din Parteneriatul Estic. Azi, Turcia se transformă dacă nu în adversarul UE, atunci în vecinul incomod, problematic și imprevizibil al acesteia, fără șanse de integrare europeană cel puțin în răstimpul domniei lui Erdogan. Ireversibilă păruse, o vreme, și soarta Marii Britanii, până la Brexit.

Mai rău decât atât, în unele locuri istoria poate încremeni sau dispărea cu totul. Așa, riscă să rămână în afara istoriei o regiune ca Transnistria, pe care o mai agită sporadic și, astfel, o menține în timp Maica Rusie, dar și o țară ca Belarus, în care istorie face un singur personaj: președintele Lukașenko.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de continentul european, lista se completează cu exemple și mai dramatice. Câteva regiuni odinioară civilizate ale lumii au căzut efectiv din timp, unele – previzibil, altele – neașteptat. Cine și-ar fi imaginat că multimilenara Persie, Iranul de azi, trecută inclusiv prin contactul cu civilizația europeană în epoca stăpânirii britanice, va sucomba în barbaria ayatollahilor? Ce să mai vorbim atunci de țări și popoare fără prea multă civilizație în spate, mult mai susceptibile de a întoarce spatele istoriei? Un exemplu la îndemână este chiar Republica Moldova.

În cazul nostru, problema nu rezidă în voința poporului de a trăi în afara timpului, a civilizației moderne și a “progresului”. Așezarea geografică și afinitățile culturale ne-au ferit de excesele gândirii anistorice. E adevărat că multă lume de la noi își închipuie că restaurarea imperiului e încă posibilă, dar și asta e o formă de gândire “temporală”: acești oameni vor să fie, în viitorul apropiat, împreună cu Rusia, țară ce întruchipează, pentru ei, mersul de azi al istoriei, al timpului. Că o fac mai mult din nostalgie și sub influența propagandei moscovite decât în urma unui examen realist al faptelor, e o altă chestiune. În definitiv, sunt oameni care cred, spre deosebire aceiași transnistreni, în posibilitatea unui alt timp, a unui alt parcurs istoric: ei vor o schimbare. (Cât privește transnistrenii, aceștia nu-și pun problema viitorului împreună cu Rusia și nici problema restaurării URSS: ei trăiesc deja într-o lume imaginară în care sunt parte a Rusiei și din care URSS nu a dispărut niciodată. Moscova nu i-a lăsat să-și viseze viitorul, să-l proiecteze pe ecranul istoriei: le-a dăruit din start acest “viitor” și, astfel, l-a anulat. De atunci, pentru transnistreni, trecutul sovietic și prezentul rusesc se confundă într-o atemporalitate anostă, în care nu se întâmplă cu adevărat nimic, ca într-o zi reluată și retrăită la nesfârșit.)

În cazul nostru, alta e drama. Noi vrem să facem parte din istoria contemporană, să mergem înainte, pe calea tuturor progreselor imaginabile, împreună cu alte popoare etc. Dar fără a depune niciun fel de efort, fără a face ceva în acest sens: vrem să fim moderni, să avem o ființă istorică doar la nivel de opțiuni. Ca la alegeri – să votăm pentru istorie, dar să delegăm altcuiva sarcina modernizării, derogându-ne de orice răspundere. A fi azi în istorie înseamnă, în primul rând, a optimiza raportul dintre societate și stat, a pune tot mai mult statul în slujba societății.

Și nu invers, cum se întâmplă în Republica Moldova, unde statul e aservit, iar societatea – neglijată. A fi azi în istorie înseamnă a lua parte la democrație, a practica democrația participativă. Noi am experimentat democrația directă în anii perestroikăi, până am obținut independența țării. După aceasta, ne-am exercitat, cuminți, drepturile în cadrul unui sistem reprezentativ: am mers la alegeri și am votat cu cine am considerat de cuviință. Le-am încredințat așa-numiților politicieni toate visurile, iluziile și poftele noastre, dar am uitat să le cerem socoteală pentru câte au făcut și, mai ales, pentru câte nu au făcut. Democrația reprezentativă a funcționat, prin urmare, și mai prost decât cea directă, dar avem o scuză: în epoca populismului generalizat, mecanismul electoral-consultativ s-a depreciat chiar și în țările cu solide tradiții democratice.

Totuși, în democrațiile mai vechi, societatea își corectează erorile electorale prin supravegherea și controlarea puterii, prin faptul că cetățenii nu uită nici pentru o clipă de datoria lor civică și de rolul lor politic: într-un stat propriu-zis modern, cetățeanul e suveran nu numai în momentul în care intră în cabina de vot, ci și în perioada dintre alegeri.

Exercitând neîntrerupt “meseria de cetățean”, omul modern îmbină libertatea sa individuală cu libertatea politică. În cazul în care favorizează libertatea individuală, dar o neglijează pe cea politică, el riscă să rămână fără amândouă. E ceea ce ne spune și Gabriel Liiceanu în ultima sa apariție editorială (România. O iubire din care se poate muri, București, Humanitas, 2017): „Pentru majoritatea oamenilor, politicul este poate o corvoadă, și nicidecum o pasiune. Dar dacă este vorba de prețul libertății individuale, nicio negociere în privința lui nu este cu putință. Nu poți să ai parte de vinul libertății dormind adânc și fără griji la vremea culesului. Pasiunea politică e o trudă (și nu o plăcere) pe care ți-o impune însăși grija pentru libertate. Ea devine o precauție, singura pe care poți să o iei pentru a-ți apăra libertatea ca ins și, în măsura în care libertatea reprezintă suprema formă de igienă a omului, ea este și suprema lui obligație morală.”

Libertatea individuală – probabil, singura realizare notabilă a Moldovei postsovietice – i-a descătușat pe oameni, i-a scos din strânsoarea statului totalitar, le-a dat posibilitatea să se împlinească, să devină prosperi. A fost momentul în care moldovenii, după secole de aservire, “s-au dezlănțuit”. Despre acești concetățeni de-ai noștri, care au profitat din plin de libertățile individuale oferite de anii 1989-1991, Alexis de Tocqueville ar fi spus: “Preocupați numai de grija de a face avere, ei nu mai disting legătura strânsă care unește averea particulară a fiecăruia dintre ei cu prosperitatea tuturor” (citat apud Liiceanu).

Exercitarea îndatoririlor politice i-ar fi “distras de la activitățile lor”, de aceea moldovenii descurcăreți au căutat mai curând să se pună bine cu statul, decât să-l controleze. Crezând că urmează “doctrina interesului”, au nesocotit “principalul lucru, care este acela de a rămâne propriii lor stăpâni”. Și statul, mai exact cei care l-au acaparat mizând mai cu seamă pe electoratul lumpenizat, dar la fel de habarnic ca și cel presupus “activ” și “prosper”, a ajuns să se întrebe, firesc: la ce bun libertatea politică dacă nimeni nu are realmente nevoie de ea? La ce bun acest pericol latent, de ce nu l-am amputa, ca pe un apendice nefolositor, prevenind astfel un nou reviriment al conștiinței civice?

În schimbul acestei libertăți politice, statul moldovenesc de azi ne oferă himera integrării europene. El pare să ne spună: “Lăsați-ne să strângem șurubul ca să vă ducem pe toți de-a valma în Uniunea demult visată, inclusiv pe aceia dintre voi care mai speră în renașterea imperiului!”. Pentru cetățenii care se îndoiesc de luminoasa perspectivă, există experții care vorbesc despre “destinul” inevitabil “european” al RM. Ce nu înțelegem însă e că, într-un stat în care “totul e pentru prieteni, iar legea – pentru dușmani” (Benito Juarez, fost președinte mexican), dispariția libertății politice conduce, mai devreme sau mai târziu, la dispariția libertății individuale. Vă mai imaginați o RM europeană în aceste condiții?

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)