Despre fatalități (I)

Mi se întâmplă, de multe ori, să citesc în presă opinia unor experți care afirmă că, dincolo de evoluțiile actuale, destinul european al Republicii Moldova este pecetluit și că nu există cale de întoarcere chiar dacă, pentru moment, am luat-o aparent în altă direcție.

E lăudabil acest optimism și această credință în cursul imuabil al istoriei. Fataliștii “europeni” uită însă că istoria este, deseori, recesivă și că progresul social (spre o lume mai deschisă, mai democratică, mai integrată, mai modernă etc.), dacă există, e mai curând un fenomen particular/ regional decât universal/ global și că poate fi întrerupt oricând atât din afară, cât și dinăuntru. Astfel, cinci ani în urmă Turcia era mai aproape de Europa decât toate țările din Parteneriatul Estic. Azi, Turcia se transformă dacă nu în adversarul UE, atunci în vecinul incomod, problematic și imprevizibil al acesteia, fără șanse de integrare europeană cel puțin în răstimpul domniei lui Erdogan. Ireversibilă păruse, o vreme, și soarta Marii Britanii, până la Brexit.

Mai rău decât atât, în unele locuri istoria poate încremeni sau dispărea cu totul. Așa, riscă să rămână în afara istoriei o regiune ca Transnistria, pe care o mai agită sporadic și, astfel, o menține în timp Maica Rusie, dar și o țară ca Belarus, în care istorie face un singur personaj: președintele Lukașenko.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de continentul european, lista se completează cu exemple și mai dramatice. Câteva regiuni odinioară civilizate ale lumii au căzut efectiv din timp, unele – previzibil, altele – neașteptat. Cine și-ar fi imaginat că multimilenara Persie, Iranul de azi, trecută inclusiv prin contactul cu civilizația europeană în epoca stăpânirii britanice, va sucomba în barbaria ayatollahilor? Ce să mai vorbim atunci de țări și popoare fără prea multă civilizație în spate, mult mai susceptibile de a întoarce spatele istoriei? Un exemplu la îndemână este chiar Republica Moldova.

În cazul nostru, problema nu rezidă în voința poporului de a trăi în afara timpului, a civilizației moderne și a “progresului”. Așezarea geografică și afinitățile culturale ne-au ferit de excesele gândirii anistorice. E adevărat că multă lume de la noi își închipuie că restaurarea imperiului e încă posibilă, dar și asta e o formă de gândire “temporală”: acești oameni vor să fie, în viitorul apropiat, împreună cu Rusia, țară ce întruchipează, pentru ei, mersul de azi al istoriei, al timpului. Că o fac mai mult din nostalgie și sub influența propagandei moscovite decât în urma unui examen realist al faptelor, e o altă chestiune. În definitiv, sunt oameni care cred, spre deosebire aceiași transnistreni, în posibilitatea unui alt timp, a unui alt parcurs istoric: ei vor o schimbare. (Cât privește transnistrenii, aceștia nu-și pun problema viitorului împreună cu Rusia și nici problema restaurării URSS: ei trăiesc deja într-o lume imaginară în care sunt parte a Rusiei și din care URSS nu a dispărut niciodată. Moscova nu i-a lăsat să-și viseze viitorul, să-l proiecteze pe ecranul istoriei: le-a dăruit din start acest “viitor” și, astfel, l-a anulat. De atunci, pentru transnistreni, trecutul sovietic și prezentul rusesc se confundă într-o atemporalitate anostă, în care nu se întâmplă cu adevărat nimic, ca într-o zi reluată și retrăită la nesfârșit.)

În cazul nostru, alta e drama. Noi vrem să facem parte din istoria contemporană, să mergem înainte, pe calea tuturor progreselor imaginabile, împreună cu alte popoare etc. Dar fără a depune niciun fel de efort, fără a face ceva în acest sens: vrem să fim moderni, să avem o ființă istorică doar la nivel de opțiuni. Ca la alegeri – să votăm pentru istorie, dar să delegăm altcuiva sarcina modernizării, derogându-ne de orice răspundere.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)