Despre fărădelegile postbelice din satul Olăneşti

Au existat trădători, dar şi oameni cumsecade, care ne-au salvat

În revista „Prier”, publicaţie a consiliului raional Ştefan-Vodă, din 28 septembrie 2012, în articolul „Trecuţi prin râşniţa umilinţei” a dlui Pavel Pavlicenco este prezentată exact şi impresionant realitatea timpurilor grele de după război. În articol, se relatează în particular despre o femeie din satul Olăneşti, Eudochia Vasiliev, mama mea, care pentru a-şi salva familia de foamete, după ce se achitase cu statul, a ascuns câţiva saci cu cereale, noaptea, într-o fântână din ogradă în care se colecta apă de ploaie.

Mama, denunţată de un vecin

Vecinul mamei, Androni Donii, a văzut întâmplător cum ducea ea ultimul sac cu grâu pe la ora 3 de noapte, însă nu a spus nimic. Și mama l-a observat. Peste puțin timp, vecinul a cerut de la mama mea cereale și dorința i-a fost îndeplinită în tăcere. Aceasta s-a repetat de câteva ori. Însă nu i-a fost suficient și el a declarat despre „acțiunile antistatale” ale Eudochiei Vasiliev președintelui comitetului executiv Nazarenco și organelor de miliţie, care au venit imediat, au confiscat grânele şi au arestat-o pe mama.

La 22 noiembrie 1946, Eudochia Vasiliev a fost condamnată prin sentinţa judecătoriei populare din raionul Olăneşti la cinci ani privaţiune de libertate şi cinci ani de exil, cu confiscarea averii. Din motivul protestului deschis contra politicii statului exprimat de mama mea, judecata a fost publică, în clubul satului, la care au fost aduși sătenii și elevii școlii, printre care a fost prezent și minorul Pavel Pavlicenco, autorul articolului, cu mama lui.

Moldovenii trebuia să predea statului totul până la ultimul bob; chiar și numai din acest caz se vede că foametea în Moldova a fost organizată artificial.

Cu ajutorul rudelor, a fost întocmită o plângere în legătură cu sentinţa de judecată a mamei mele, adresată Colegiului Judecătoresc penal al Judecătoriei Supreme a RSSM din 20 decembrie 1946, însă sentinţa a fost lăsată fără modificare.

Judecată şi deportată

Mama a fost trimisă cu alţi deţinuţi politici din toată URSS într-un lagăr tocmai în Mordovia, vestit prin severitatea regimului.

Acest trădător, Androni Donii, a murit de foame, peste puțin timp după exilul mamei.

Drumul spre Mordovia era constituit din așa-numitele „etape”, prima presupunea mersul pe jos al tuturor deținuților de la Olănești spre Căușeni. Verișorul meu a cerut permisiunea să meargă el pe jos, în locul mamei, iar ei să i se permită să meargă cu mine în căruță. Ultima noapte înainte de a fi urcată mama în tren am dormit împreună, după care urma să nu ne mai vedem zece ani. Nici în cele mai mari coșmaruri nu îți poți închipui ce durere și tristețe simțeam eu, credeam că nu ne vom mai vedea vreodată.

Rămăsesem fără ambii părinți, cu buneii, pentru că tatăl meu, Ştefan Vasiliev, nu s-a întors de la război. Eu am continuat să învăț la școală, în clasa a IV-a, fiind mereu susținută de iubita mea învăţătoare la clasele primare, Daria Caraman, o femeie blândă și cu suflet mare care mă lua deseori la ea acasă și rămâneam acolo să dorm. Toată lumea din sat mă compătimea.

A ajutat-o să-i scrie lui Stalin

Într-o zi, Nichita Berezovschi, învăţător din clasa vecină a școlii primare, care mai lucra şi în calitate de secretar al comitetului executiv raional, m-a chemat pe secret și mi-a spus să rămân după lecții pentru a întocmi o scrisoare despre situația în care m-am pomenit eu și fărădelegile comise în privința mamei mele. El mi-a dictat în limba rusă textul scrisorii, iar eu l-am scris. Scrisoarea era adresată lui Stalin. A insistat să scriu chiar și pe plic adresa cu mâna mea. Ulterior el a avut grijă s-o trimită organelor de resort.

După aceasta, peste vreo jumătate de an, pe mama au eliberat-o de urgență, fără nici o explicație. Deci ea a făcut un an și opt luni de exil, în loc de zece ani preconizați. Am avut mare noroc de profesorul Berezovschi, care m-a îndrumat cum să procedez într-o clipă atât de dificilă, probabil că această scrisoare a avut efect. Până acum nu-mi vine a crede că a fost posibilă eliberarea mamei. Până azi nu cunosc exact adevărul. Însă ce putea fi altceva? Căci amnistiile au fost declarate în anii 1949 și 1954, iar mama a fost eliberată în 1948. Aduc sincere mulțumiri lui Nichita Berezovschi și urmașilor săi care sunt în viață pentru bunătatea și inteligența lui.

Mama a reuşit să construiască şi a treia casă

După ce a fost eliberată mama de la închisoare şi astfel parcă reabilitată, pe neaşteptate ne-a fost confiscată casa – în timp de 24 de ore am fost nevoite să plecăm în drum. Nu ni s-a permis să luăm nimic din casă. La marginea satului aveam o gradină unde am construit urgent o cameră şi o bucătărie. Ne-am mutat la pereţii uzi, noi construiţi. Am iernat în condiţii extrem de grele. Mama lucra în colhoz. Ulterior, de abia ne reveniserăm când peste trei ani colhozul din Olăneşti a luat o nouă decizie pentru noi două: casa cu grădina noastră sunt situate în masivul colhozului şi noi, iarăşi, trebuie să eliberăm urgent casa și să predăm grădina cu pomi fructiferi și vie colhozului. Pentru o femeie atât de chinuită şi cu un copil minor să construieşti încă o casă era aproape imposibil, atunci când colhozul remunera munca oamenilor doar la sfârşit de an, şi deseori nu în bani, dar în produse. Mereu bolnavă după exilul suportat, invalid de gradul II, dar foarte muncitoare, mama a reuşit să construiască şi a treia casă.

Mama a murit subit în 1970, la vârsta de 60 de ani, noaptea în casă. O soartă foarte tragică pentru ambele…

Pe 15 august 1994 eu m-am adresat la Judecătoria Supremă cu cerere de reabilitare a mamei mele, Vasiliev Eudochia, şi din lipsa elementelor constitutive ale infracţiuni ea a fost reabilitată la 22.08.1994.

Reabilitată post-mortem

Domnul Pavlicenco relatează în articolul său cum că în timpul judecăţii mama a exclamat: „Ce o să mănânce fiica mea, Veruţa?”

Asta sunt eu, Vera Vasiliev, care am supravieţuit cu greu foametei, râmând fără tutela ambilor părinţi. Ulterior am absolvit Universitatea de Medicină din Chișinău, am lucrat medic-psihiatru, şef de secţie. În prezent, sunt pensionară. Am o fiică, Stela, medic și ea, și o nepoată Vlăduța.

Îmi pare bine că în sfârşit se poate vorbi în glas tare şi fără frică despre toate fărădelegile, violenţa, teroarea declanşate pe teritoriul Moldovei de regimul sovietic comunist, pentru care fiinţa umană nu era niciodată o valoare.

Mulţi ani, chiar şi după obţinerea independenţei Republicii Moldova, oamenii vorbeau cu greu despre subiectul respectiv, deoarece frica s-a înrădăcinat adânc în sufletele lor. Dacă ar exista mai multe mărturii şi tinerii de azi s-ar pătrunde de înţelegerea situaţiilor dezastruoase create de comuniştii de altădată, nu cred că ar fi prea mulţi părtaşi, în special din rândul tinerilor, ai valorilor comuniste, oricât de modernizate şi neocomuniste ar fi ele. Oricum, violenţa, teroarea, agresivitatea, lipsa respectului faţă de fiinţa umană rămân nucleul ideologiei comuniste.

Vera VASILIEV

Acest articol a fost publicat în ziarul local „PRIER” din Olăneşti, r. Ştefan-Vodă, în decembrie 2012, iar autoarea lui a plecat spre o lume mai bună.

Legendă foto: Medicul Vera Vasiliev