Despre evoluţia pokémonilor

Urmărind „programul festiv” al sărbătorilor naţionale din august, am avut revelaţia că, la un sfert de secol de „evoluţie” şi „selecţie naturală”, ne-am ales, în plan spiritual, cu nişte mutanţi, mici monştri de buzunar, pe post de indivizi exponenţiali. Cu nişte pokémoni (<„Pocket Monsters”). Un nadir al evoluţiei, o nirvana pe invers.

Pokémonii, în economia existenţei lor ludice şi ireale, suportă o anume dezvoltare, o metamorfoză evoluţionistă. Unuia, simpatic, la faza a doua îi vor creşte solzi, iar la a treia – gheare şi colţi, astfel încât îngeraşul iniţial evoluează într-un monstru oribil. Doar un cunoscător al „legii evoluţiei” poate să presupună ce va deveni puiul pe care l-a admirat şi mângâiat.

Părea că ruşinoasa decizie din anul trecut de a-i strecura, pe sub poala mantiei academicienilor, Premiul Naţional unui plagiator (şi autor de scârnăvii de blog în slujba stăpânirii) a fost doar un accident. O leziune a coloanei vertebrale. O pană de curent. Azi, aparent, lucrurile s-au schimbat: nimeni nu poate contesta, d.e., premiul acordat lui Liviu Ştirbu sau lui Teo Chiriac. Dar pentru ce s-au dat alte distincţii? Pentru cântece electorale în slujba noii coaliţii? Pentru „descoperirile ştiinţifice” de la CCA? Or, „performanţele” recunoscute public anunţă nu doar norma minim admisibilă („se poate şi aşa”), ele devin etalon!

Lăsăm dincolo de acest text povestea cu trasul sforilor, un mecanism cu tradiţie la noi. Criminală este (şi doar asta mă interesează aici) susţinerea mediocrităţilor de către autorităţile în domeniu. Or, de fiecare dată, cu ele se apără decidenţii. Iar mediocritatea, avansând, devine nu numai arogantă, ci şi agresivă (atacându-i chiar pe cei care i-au promovat). Totul începe cu lipsa de principialitate a intelectualilor exponenţiali, a celor de la care se aşteaptă dreapta judecată. Or, intelectualitatea este laşă atunci când asistă aburcarea nulităţilor, producând confuzii şi disfuncţionalităţi axiologice (a nu confunda aceste contribuţii la mediocrizarea societăţii cu cumsecădenia). În consecinţă, aceşti pokemoni aburcaţi devin chiar ei intelectualii exponenţiali.

Ascensiunea mediocrităţii porneşte de la nişte mofturi, fiţe şi nagâţe de cuconiţe alintate care, menajate şi jelite, tolerate şi… premiate, devin scorpii ce îşi vor devora protectorii. Fiindcă fiecare îşi vede doar genialitatea şi singularitatea (nu şi deraierile remarcate de exegeţi), obida pe critici se transformă în ură şi agresivitate, angajând protectori cu autoritate şi aliaţi, recrutaţi din cohorte similar „nedreptăţite”. Numărul lor fiind legiune, în timp, ei devin nor de lăcuste pe câmpul valorilor.

După trei decenii de luptă pentru limbă şi alfabet, după un sfert de secol de libertate şi evoluţie [intelectuală] independentă, care ne sunt culmile atinse? Care sunt diplomele noastre de nobleţe? Vreun spectacol care ne întoarce – estetic, nu istoric – în anii 50 ai secolului trecut, de parcă nimic nu s-a întâmplat, între timp, nici în teatru, nici în lume? O cântare, în sonuri de folk, despre uninominal? Trei articole (de câte 3+5+5 pagini) despre – cică – „fenomenologia culturii”, un titlu fiind suficient pentru înţelegerea logicii, relevanţei ştiinţifice şi lingvistice: „Paradigma literaturii (post) moderne între contrastivitate şi (ne) încadrare organică” (sic!)?

Iar ca o cireaşă pe tortul sărbătorilor şi bilanţurilor, deasupra tuturora va vorbi – conform textului clasic despre mutanţii spiritului – un mititel înalt, cu o comunicare intitulată „Limba română şi scriitorul”. Nu slăvindu-te pe tine (nici măcar respectându-te prin corectitudine), dragă limba română, nici pe tine, drag scriitor, făuritor de limbă, ci, evocându-se (!) şi lustruindu-se pe sine. Într-o foarte aproximativă limbă română. Şi va fi aplaudat de „comunitatea ştiinţifică”, semn că „evoluţia” specimenului e în armonie cu evoluţia speciei!

Pe acest fundal, un Dodon, expert (şi el) în ale limbii şi în ale istoriei, e doar capac la toate. De ce ne-am mira de el, dacă nici celelalte figuri exponenţiale nu sunt mai breze? Fără inteligenţă şi caracter, suntem condamnaţi să fim dominaţi de mărunţii monştri ai spiritului.

Nişte pokémoni, în esenţă (dacă nu ofensez cumva nevinovata franciză a lui Satoshi Tajiri).

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu