Despre elite, pe scurt // RUPEREA RÂNDURILOR

După Platon, elitele le formează gânditorii. După Confucius, ele sunt oamenii cu un înalt grad de moralitate, cu simţul datoriei (spre deosebire de vulg, care gândeşte la nevoile proprii). Ideea lui Confucius e un bun test pentru „elitarii” contemporani, care îşi construiesc cariere (sic!) „elitiste”. Etimologic, elita (<fr. elite) trimite la „ales”. Aşadar, elitele (culturale, sociale, profesionale) se constituie din aleşii sorţii.

 În secolul trecut, exista o elită artistică: Mihail Grecu, Valentina Rusu-Ciobanu, Dumitru Fusu, Valentina Izbeşciuc… Contrar ierarhiilor oficiale, artiştii îi aveau drept reper pe ei. O elită literară au constituit-o aristocraţii spiritului Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Serafim Saka, Vladimir Beşleagă. Cu plecarea lor (azi, doar Beşleagă mai este în viaţă) e greu să identifici alte repere indiscutabile.

În comunism, elitele au fost lichidate, fiind substituite printr-o protipendadă-surogat. Nu performanţele profesionale şi ţinuta morală impecabilă, nu demnitatea şi onoarea, nu inteligenţa şi creativitatea erau criteriile, ci conformismul, slugărnicia, demagogia, fariseismul, duplicitatea, cochetarea cu masele. Această protipendadă, creată pe drojdiile ideologiei proletare, s-a proliferat până în zilele noastre, creând confuzii.

Cineva vociferează dramatic că lipsa elitelor va conduce la dispariţia lumii, că turma are nevoie de păstor. Şi atunci „păstoritul” devine scop „nobil”. Altcineva se alarmează că, pentru a distruge o naţiune, e suficient să-i compromiţi elitele. O fi. Dar… ce fel de elite, dacă le poţi compromite? În 1940, când aveam (încă) elite adevărate, comuniştii nu le-au putut anihila decât prin exterminare fizică. Azi, „elitele” făcute în pripă cad, lesne, la prima probă.

Unii „aleşi” sunt priviţi ca zei ori ca trimişi ai zeilor. „Elitele mesianice”, autoproclamate ori tratate ca profeţi, devin un soi de societăţi şamanice. Fiind o ipostază democratică a unei condiţii aristocratice, elitele sunt ameninţate permanent de impostori. Iar complexele oamenilor se reliefează şi prin dorinţa de a face parte din elite sau prin frustrarea de a nu face parte din… Apartenenţa la vreun „club al elitelor” însă este o cale greşită. Dacă acest club îţi asigură o ascensiune socială, înseamnă că intri în el urmărind interese. Nu am nimic împotriva construirii carierei, numai că asta nu are nimic cu subiectul nostru.

În liniile cele mai mari, societatea democratică, liberală, trebuie să excludă ideea de elite. Totul e relativizat, şansele se egalează (inclusiv şansa de a (se) recupera pe parcurs), alternanţele sunt considerate o normă.

În pofida teoriilor marxiste despre rolul maselor, lucrurile mari le fac personalităţile unice. Elitele se impun prin atingerea unor niveluri de performanţă, mult deasupra mediei generale. Aceste performanţe solicită efort şi timp, dar, bineînţeles, şi abilităţi, talent, vocaţie. Adevăratele elite sunt cele care construiesc lumea, care aprind şi mişcă aştrii pe firmamentul lumii. Având atâtea de făcut, când să le mai rămână timp pentru cluburi şi etalarea distincţiei?

Pentru a eradica fenomenul falselor elite, pentru a reface terenul pârjolit de „revoluţiile culturale”, ar fi normal să anunţăm un moratoriu de ne-utilizare a termenului. În realităţile liberale, postmoderne, ideea de excelenţă, ca şi ideea de capodoperă, nu mai e relevantă, iar falsele elite pot fi neutralizate numai prin lipsa de interes faţă de acestea. Solicitarea zilei este alta: metoda paradigmelor diverse, expuse de grupuri diverse, în cadrul unor ateliere, grupuri artistice, reviste, cenacluri.

Prefer arta elitistă, selectă, distinctă. Pentru că am ales-o, am selectat-o, am distins-o chiar eu. Iar atunci când „aleşii” sunt nişte… auto-aleşi, dacă nu e paranoia, e comedie.

Mircea V. CIOBANU