Despre cazacii în pantaloni largi și Jeanne d`Arc

cazaciZilele trecute, am descoperit în arhiva personală nr. 7 (267) al ziarului „Независимая Молдова» din 20 ianuarie 1993. Pe prima pagină am un articol – „Про хлопцев в широких шароварах и Жану д`Арк” („Despre cazacii în pantaloni largi și Jeanne d`Arc”). Sunt impresii dintr-una din cele două participări ale subsemnatului la războiul de la Nistru. După 21 de ani, am găsit de cuviinţă să-l traduc în română. Mi-am dat seama că cele scrise cu două decenii în urmă nu şi-au pierdut actualitatea.

În luna iulie a anului 1992, la Tighina au apărut posturi mixte ale militarilor moldoveni și ale Armatei a 14-a. Ele au fost formate cu scopul stăvilirii traficului de arme, a munițiilor, combatanților, grupărilor paramilitare, precum și a asigurării liniștii până la introducerea forțelor de menținere a păcii în zona de securitate. La unul dintre aceste posturi, situate între tranșeele gardiștilor transnistreni și cele ale combatanților moldoveni, supuse permanent tirurilor, m-am aflat și eu. Consider că, într-un fel, am avut noroc, oricât de ciudată pare a fi această afirmație. A fost o șansă unică de a mă întâlni cu oameni care au avut de suferit în acest război, precum și cu cei care au transformat arma în mijloc de reglare a conturilor și apărare a unor interese meschine. Până la sfârșitul zilelor îmi voi aminti de cei pentru care prezența și participarea la război a fost o virtute morală, dar și de cei pentru care aflarea pe câmpul de luptă de la Bender a fost o aventură criminală.

Informațiile false ale unor pretinși martori ai evenimentelor din Tighina sunt publicate fără nici un fel de scrupule în ziarele centrale rusești. Cântă la unison „corala” formată din ziarele șovine ruse „Deni” și „Russkii Vestnik”, publicația comunistă „Pravda”, publicațiile pretins democratice „Izvestia” și „Komsomolskaia Pravda”, precum și „Krasnaia Zvezda”, organul de presă al complexului militar-industrial rus. Aceste ziare publică fără nici un discernământ scârnăvii care lezează demnitatea și onoarea poporului băștinaș al Republicii Moldova. Dar face oare să ne mai mirăm când e știut lucru că în fața acestor ridicoli „soliști” stă o „partitură” zămislită în birourile din Kremlin de către oficialii ruşi, „partitură” care poartă numele de „Transnistria”.

„Corala” ziarelor șovine ruse

„Komsomolskaia Pravda” descrie Benderul ca pe o „veche cetate turcească, în care veți găsi o garnizoană rusă în calea spre Tiraspol – capitala autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene”. Adevărul despre Tighina (Bender), vechi oraș medieval moldovenesc, este trecut cu vederea în mod intenționat. Să înțelegem că gazetarii hăbăuci de la publicația rusă au recroit cu de la sine putere hotarele țărilor europene, revendicând actele summitului de la Helsinki? Cu mai mult temei am putea vorbi despre Kaliningrad – Königsberg ca despre o veche cetate prusacă la Marea Baltică, un bastion al statului est-german, situat între țările suverane Lituania și Polonia, la edificarea căruia rușii nu au avut barem o cât de neînsemnată contribuție. Doamne, ce farsă amară a istoriei ni se joacă prin jonglarea obsesivă cu aceste pretinse noţiuni de „cetate turcească”, „garnizoană rusă”, „republică moldovenească nistreană”! Ca și în timpurile de tristă pomină, românii din Republica Moldova și pământul lor dumnezeiesc sunt victimele unui imperiu muşchiulos care continuă să-și promoveze aici interesele geopolitice.

Războiul moldo-rus a accentuat instinctele primare ale unor inși pentru care masacrul de la Tighina, la fel ca oricare altul, a devenit un mijloc comod de a-și soluționa interesele meschine. Într-o după-amiază i-am surprins pe doi gardiști ruși discutând aprins. Alexei, unul dintre ei, era îmbrăcat într-un „camuflaj” verde, iar în loc de cizme ostășești, purta adidași. Din timpurile aflării mele în Afganistan știam că, spre deosebire de cizme, în această încălțăminte este mai comod să te miști, nu produce zgomot, este elastică și diminuează impactul loviturii. Altfel spus, chirurgii mai lasă câte ceva din picior, dacă, din nefericire, ai călcat pe o mină antipersonal. Gardistul povestea cu vădită plăcere cum se poate provoca o omucidere cu un ziar obișnuit. Când i-am replicat că nu e o mare ispravă, ambii gardiști s-au arătat surprinși. Dar Alexei a continuat cu tupeu să peroreze, dându-şi cu părerea că pentru acest lucru, adică pentru a ucide un om, s-ar potrivi chiar și gazeta tiraspoleană „Pridnestrovskaia Pravda” („Adevărul Transnistriei”). Nu este nimic surprinzător: nu doar la Tiraspol se citește „Combatantul fortunei”. Apoi gardistul, de fapt, un mercenar rus mitocan, a schimbat brusc tema discuției, mărturisind cu vădită insatisfacție că în Republica Moldova în viitorul apropiat nu mai are pe cine să prindă, pentru că acțiuni de luptă nu se prevăd. „Va trebui să merg în statele baltice, deoarece acolo e necesar să-i punem la respect pe estonienii îngâmfaţi și pe letonii aroganţi”, a conchis tipul. Evident, pentru bani! Pentru foarte mulți bani! O, tempora! O, mores!

Gardistul Alioşa, „eliberatorul”

Acest lefegiu rus știa bine ce spune: Moscova a devenit, între timp, un arbitru pentru Țările Baltice, dar și pentru Republica Moldova. Elțin cerea de la experții ONU să studieze situația minorităților naționale, de fapt, a populației rusofone din statele baltice. Iar la scurt timp după aceasta vom afla că în Estonia majoritatea rusofonă din trei orașe a programat un referendum privitor la așa-zisul statut special pentru aceste localități. Se „cocea” și acolo un fel de „transnistrie”, una estonă. Peste ani, răvășind aceste amintiri și încercând să le aștern pe hârtie, îmi vine involuntar întrebarea: pe unde vei fi fiind, Alioşa, hazardatul meu interlocutor din Tighina? N-aș vrea să cred că actualmente te afli în Tadjikistan, „apărând” cu arma-n mâini inviolabilele „frontiere” sudice CSI-iste. Sau, poate, ți-ai găsit „de treabă” în Caucazul de Nord sau muștruluiești interfrontiștii din Estonia în spiritul „nemuritoarei” discipline de a învinge cu orice preț, acea „știință a biruinței”, probată decenii la rând pe câmpurile de luptă cu gherilele din Polonia? Dar, poate, Alexei, te-ai liniștit și ai înțeles că nimic nu poate fi mai plăcut decât baștina și nu ținuturile străine de peste mări și zări, că nu este pe lumea aceasta nimic mai de preț decât familia și copiii? Aș vrea să cred că te-ai schimbat, însă rațiunea-mi șoptește: Nu-ți face iluzii! În spațiul fostului imperiu, cu republici „libere”, adunate pentru „totdeauna” de Rusia măreață, există încă destui (și nimeni nu știe cât timp vor mai exista) cavaleri ai demonului morții, ghidați, vorba generalului rus Nikolai Stolearov, de „ideea patriotică sănătoasă”.

Înainte de a ajunge în Republica Moldova, am avut un dosar care ținea de apărarea onoarei și demnității unui coleg. Ofițerul, fiind constrâns de circumstanțe, a rănit mortal într-o acțiune de autoapărare pe un oarecare Becauri. Decedatul a fost o natură zbuciumată. Mult timp urmele tipului, de fapt, ale unui mercenar, se pierduseră în Tbilisi unde, participând la răsturnarea președintelui georgian Gamsahurdia, intrase în posesia unui mare capital financiar. Din aceeași cohortă de acaparatori de capital și de averi fac parte și cazacii de pe Don, din Siberia și din regiunea Kuban. Mercenarii poposiți la Nistru în 1992 s-au condus nu doar de ideea edificării unei Rusii mărețe și de dobândirea de teritorii în Crimeea, Transnistria și Abhazia, ci și de pofte mercantile, de dorința de a se căpătui cu bani, cu mulți bani, pentru a-și satisface nestingherit până și cele mai rudimentare dorințe. Așa-zisul lor patriotism nu i-a împiedicat pe purtătorii de dungi multicolore pe pantalonii largi cu bice la glezna cizmei să bea vinuri bune din Crimeea sau Moldova, ca apoi să târâie în tufișuri ucrainence sau moldovence tinere și să le violeze, lărgindu-și astfel palmaresul faptelor „mărețe” de protecție a minorităților rusofone.

Mame solitare luptau împotriva „fasciștilor moldoveni”

Apropo despre sexul frumos. În timpul deplasărilor mele prin Tighina, de la un post la altul, am dat de două tinere înarmate cu pistoale-automat, care umblau de colo colo. Deseori mă întrebam cum au nimerit aceste femei în iureșul evenimentelor, pentru că și după acordul de încetare a focului continua să se împuște, iar angajații cimitirelor au avut de lucru până la început de toamnă. Gardiștii erau destul de toleranți cu aceste muieri și nu le scoteau în zonele primejdioase. Apoi, cu un singur încărcător la Kalașnikov, în maiou sport și chiloței pentru ciclism în loc de armură grea, multă treabă nu se putea face. Mai târziu am aflat că aceste „eroine” au fost prezentate la TV “Ostankino”, fotografia lor a fost postată în ziarul „Deni” al șovinului Prohanov. Exista și o explicație mult mai prozaică a prezenței acestor „amazoane” pe plaiurile moldave. Nu doar ideea de a lupta împotriva „fasciștilor moldoveni” le-a făcut să ia arma-n mâini, pentru cele două mămici solitare războiul de la Nistru le-a oferit posibilitatea de a câștiga un bănuț. Pentru aceasta ele rămân și până azi recunoscătoare lui Igor Smirnov și Galinei Andreeva.

Setea de bani l-a adus la gardiști și pe Iurie, un locuitor din Anenii Noi de pe malul drept al Nistrului. De la aceștia cetățeanul respectiv a nimerit în rândurile vecinilor noștri din armata a 14-a. Câteva luni s-a aflat la Cocieri și Coșnița, în componența subunităților separatiștilor. Apoi comandamentul armatei a 14-a i-a transformat peste noapte în „pacificatori” ruși pe Iurie și pe alții ca el. Straniu comportament în condițiile în care majoritatea locuitorilor sănătoși la cap din Tiraspol, Bender și Dubăsari au preferat să plece departe, să se refugieze, să nu participe la jocurile mârșave ale tandemului Smirnov-Andreeva. Mult timp Iura a ascuns de camarazii de arme de unde a venit, însă într-o zi s-a scăpat cu vorba. Nimeni nu l-a condamnat, însă sentimentul de dizgrație față de el îl aveau mulți. Chiar și colegii din grupul „rusesc” de infanterie.

Este puțin probabil ca presa imperială să-l facă erou pe acest tip, un fel de Milos Obilic. De sub căciula lui Iura se ițesc urechiușele nu doar ale lăcomiei și poftei de bani, ci și ale prostiei. Putem spune cu certitudine că „eroi ai zilelor noastre”, băgați prin manuale de istorie rusă contemporană, vor fi făcuți gardistul Alexei, cele două Jeanne d`Arc moderne, cu pistoale-automat în mâini, precum și alți luptători împotriva „naționaliștilor fasciști moldoveni”. Dar întrebarea mea este: cine sunt în raport cu baștina voluntarii de la Varnița și Fârlădeni? Cine sunt pentru poporul Republicii Moldova comisarul de poliție Gusleakov şi colonelul de armată Karasev?

Adaptare, intertitluri, „Jurnal de Chişinău”

P.S. Azi, mă întreb: ce avem în prezent? Aceeaşi ţară dezbinată, nu de noi, de Kremlinul duplicitar şi cozile sale de topor, gen Smirnov, Şevciuk, Furmuzal, Stepaniuc, Dodon şi Ko. La Nistru, de gloanţele militarilor ruşi mor tineri moldoveni, băştinaşii sunt umiliţi şi trădaţi în continuare, Tiraspolul se poartă ca păduchele pe fruntea Ninei Ştanski, iar cazacii de la Dubăsari (Doamne, ce sfidare!) pleacă la Jocurile Olimpice la Sochi „să asigure ordinea şi liniştea”. To be continued?

Andrei Covrig, colonel în rezervă