Despre cărţi, achiziţii şi faceri de bine // Ruperea rândurilor

La o şedinţă recentă a Consiliului Uniunii Scriitorilor s-a produs un scandal: citind opinia Uniunii privind achiziţia unui lot de carte, un scriitor a rebutat moral  lista propusă. E un semn bun, la consilii trebuie să se polemizeze, nu să se accepte unanim propunerile „conducerii”. Colegul s-a revoltat cumplit, aplicând şi o lovitură sub centură: Cimpoi (fostul preşedinte al US – n.m.) era mai bun decât voi, el era drept şi egal cu toţi!

Explic. Dacă acum propunerile de editare sau de achiziţii ajung să mai fie şi discutate, pe timpul fostului preşedinte al USM se făcea altfel. Ministerul Culturii transfera bani din buget pe contul unei (singure) edituri, subordonate lui. Intuind, probabil, că ceva nu e bine, editura respectivă solicita opinia „Uniunii Scriitorilor” în privinţa „listei”.

Fiindcă în fruntea Uniunii era un distins critic, savant şi pur şi simplu om bun şi egal cu toţi, acesta (M.C.) delega opinia şi decizia unui grup de experţi: criticului M.C., academicianului M.C., preşedintelui M.C. (un sindicalist pur-sânge, egal şi bun cu toţi). În lista celor pe care „i-a ajuns rândul” (ca pe timpurile sovietice!) să se editeze intrau câţiva clasici stinşi ai realismului socialist, cărora li se făcea un fel de dreptate. Erau incluşi, în mod obligatoriu, autori care „încă nu au fost” editaţi „cu grafie latină”, câţiva scriitori buni, dar şi scriitori medii, sub medie şi mediocri. Cărţile tipărite se duceau în bibliotecile publice… ca să adune praful pe rafturi uitate de lume. Or, cărţile acestea erau justificativ-utile ministerului, editurii (care exista doar datorită acestora şi doar pentru acestea!), erau utile „Uniunii”, autorilor, dar mai puţin – cititorului.

Consiliului nou-ales al Uniunii Scriitorilor i se adusese, la una dintre primele convocări, o listă de acest gen, pe care am respins-o, spre nedumerirea directorului editurii. Lista arăta onorabil. Am fi putut-o restrânge (chiar asta ni se cerea) şi ar fi fost impecabilă. Mulţi au fost descumpăniţi că nu am făcut un lucru bun: să aprobăm o listă de autori (care, din cauza noastră, nu au fost editaţi în acest an). Explicaţia noastră era că aşa nu se (mai) face! Nici ministrul, nici preşedintele uniunii de creaţie şi nici măcar consiliul acesteia nu trebuie să decidă. Instituţia care investeşte desemnează comisii de experţi în acest sens. Simplu, nu? (Dacă însă membrii consiliului vin cu o iniţiativă privată, pun mână de la mână, adună ei înşişi câte vreo două mii de lei de la fiecare, pentru o carte, atunci da, consiliul poate să decidă singur.)

Statul trebuie să investească în cultură. Pentru aceasta, se rezolvă, pe paşi, următorul algoritm. Se calculează mijloacele financiare disponibile (dar se caută bine, cu gândul eretic că doar cultura va scoate economia din impas). Se consultă bibliotecile, pentru a testa solicitările cititorului. Se fac liste de nevoi pe domenii (d.e.): enciclopedii, dicţionare, literatura clasicilor, ediţii critice, autori contemporani, tineri autori, cartea de artă sau cognitivă. Se anunţă un concurs naţional, în care se indică limpede regulile jocului: suma alocată, genul de carte, procentul alocat de stat (cca 30-80%) pentru fiecare titlu. Or, trebuie să existe numaidecât şi cota de participare sau cota de risc a editorului, care să demonstreze convingerea că există un potenţial cumpărător. Editurile propun lista cărţilor preconizate pentru a fi editate: autor, titlu, adnotare, număr de pagini, tiraj, cost estimativ al ediţiei, sumă solicitată (procent).

Ministerul desemnează experţii pentru evaluarea ofertelor şi face publice: suma proiectului; genurile de carte solicitate; titlurile propuse de edituri şi sumele solicitate; titlurile acceptate de comisia de experţi şi sumele alocate fiecărui titlu; lista comisiei de evaluatori.

Şi aşa în fiecare an! Mai rar (sau anual, dar pentru diferit gen) pot fi făcute achiziţii de carte. Solicitarea genului vine de la biblioteci; editurile propun stocurile disponibile, costul de achiziţie al unui exemplar. O comisie de experţi face o primă triere, a corespunderii solicitării. Iar comanda concretă (titluri, numărul de exemplare), o face fiecare bibliotecă, în limitele financiare alocate ei, pornind de la necesităţi (solicitările publicului cititor).

Complicat? Multă responsabilitate personală? Dar aşa se face în toată lumea civilizată: echitate şi transparenţă, cu riscuri şi responsabilităţi asumate. Bineînţeles că există o doză de subiectivism în orice decizie (aş zice chiar: în orice decizie umană!).

Dar regulile jocului sunt clare! Şi credibile nu numai pentru cei care câştigă concursul.

Mircea V. Ciobanu