Despre autocenzură // RUPEREA RÂNDURILOR

 Am o stranie senzaţie recitind nişte texte care mă fascinau în perioada totalitară. Găseam atunci, printre rânduri, secvenţe curajoase care demascau sistemul, critici subtile, virtuos stilizate, pentru sublimarea discursului subversiv… Pe segmentul literaturii oneste (care nu a slujit regimul), era multă literatură alegorică, autocenzurată poetic. Adevărurile nu puteau fi spuse pe faţă şi scriitorii recurgeau la metaforizare, la codificarea mesajului. Se presupunea, la celălalt pol, un tot atât de inteligent decodificator.

Azi aceste cărţi onorabile, ale unor foarte buni autori, interesează mai mult istoria literaturii, decât să captiveze pe un cititor, ca operă de artă. Literatura de sertar şi jurnalele publicate după căderea comunismului, deschiderea arhivelor şi scrierile documentare au lăsat pe tuşă multe scrieri alegorice. Nu e vina scriitorilor. Dimpotrivă, ei au făcut tot ce au putut pentru a transmite un mesaj, fie şi prea codificat, despre sumbrele realităţi ale unui univers concentraţionar. Autocenzurându-şi artistic discursul.

Expresia de azi a autocenzurii este „political correctness”. Într-o comunicare scandaloasă („Corectitudinea politică e mai rea decât marxismul”), disidentul rus Vladimir Bukovski spunea: „Toate au condus până la o astfel de cenzură încât azi Shakespeare ar fi fost imposibil. Deja nu se mai joacă multe piese: Negustorul veneţian este „antisemită”, Otello e „rasistă”, Îmblânzirea scorpiei e „sexistă”. O profesoară din Londra a refuzat să-şi ducă elevii la Romeo şi Julietta, numind piesa «o scârboasă privelişte heterosexuală»”.

Autocenzura e o achiziţie a civilizaţiei. Freud zicea că „primul om care a preferat să înjure decât să dea cu piatra, poate fi considerat inventatorul civilizaţiei”. Iar primul om care şi-a redactat înjurătura pentru a nu ofensa, zic eu, este inventatorul societăţii moderne (cea „ideală” va veni, probabil, atunci când omul nu va mai deschide gura ca răspuns la o ofensă, nu va deschide gura, în general: orice spusă poate să deranjeze pe cineva).

Pentru unii, autocenzura înseamnă o lectură atentă a propriului text, ca nu cumva să deranjeze, fie şi involuntar. Altcineva nu-şi cenzurează nici greşelile gramaticale. Din punctul de vedere al adevărului şi al artei, are dreptate al doilea. Spusele tale trebuie să te reprezinte. Bunul-simţ, gustul, omenia sunt parte a firii tale. Până şi folosirea improprie a unui cuvânt te caracterizează (bloggerii o ştiu!). Lumea, azi, înjură din lene, din cauza deficitului verbal, pentru a epata, pentru a compensa lipsa de personalitate. Dar faptul de a nu înjura / a nu ofensa trebuie să fie o calitate organică, nu o restricţie impusă. Libertatea de expresie trebuie să fie absolută. Nimeni nu trebuie să-şi autocenzureze discursul. Gândurile trebuie să curgă liber şi firesc. Spusele trebuie să fie inerente firii opinentului. Asta presupune, bien sûr, (şi) responsabilitate. Cu onoarea, cu capul, cu banul.

„Autocenzura extremă” are două posibilităţi. „Pozitivă”: dacă fiecare şi-ar autocenzura discursul, lumea ar vorbi numai ceea ce trebuie. Redactându-mi textele pentru rubrică, nu încap din prima în patul lui Procust al celor 3600 de semne. Şi atunci încep să arunc balastul. Câte cuvinte moarte, câtă redundanţă! „Negativă”: dacă am vorbi doar strictul necesar, pe pământ s-ar aşterne o linişte mormântală. O „stabilitate” ideală. Or, cuvântul – oricare! – poate fi, în anumite circumstanţe, ofensator pentru cineva. Vorba unui coleg: ai dreptate, dar la ce ţi-a trebuit?

Dacă ştiţi că aveţi dreptate, spuneţi! Chiar dacă asta nu prinde bine la nimic.

Mircea V. CIOBANU