Despre aşa-zisa „cenzură economică” // RUPEREA RÂNDURILOR

E frustrant să trăieşti într-o lume liberă dacă nu ştii la ce prinde bine libertatea. Într-o zi, te pomeneşti, ca şi ţiganii lui Alecsandri, în căutare de stăpân. Dependenţa de mituri, idoli, stereotipuri de gândire şi alte droguri e rudimentul fiinţării îndelungate într-un (soi de) feudalism social şi cultural.

O invenţie a vechilor politruci rămaşi pe tuşă a prins însă, alimentând frustrările unor artişti „obidiţi” de soartă. Chipurile, cenzura politică din comunism a fost înlocuită cu „cenzura economică”. Scriitorii noştri, ieri campioni la anticomunism, azi repetă inconştient tezele leniniste (demagogice, dar care au mutilat destine!): „Eşti oare liber faţă de editorul dumitale burghez, domnule scriitor, faţă de publicul dumitale burghez?” Editorul „burghez” de azi e omul care ezită între a investi banii într-o ediţie dubioasă, dar cu priză la public, sau în una de calitate remarcabilă, dar nesolicitată pe piaţă, eşuând cel mai adesea în ambele cazuri. Or, cititorul nostru, „burghez” şi el, alege – normal! – ce-i place, nu ce-i cântă scriitorul. Iar eşecul editorial înseamnă reţinere a salariilor „burghezilor” angajaţi (redactori, pictori etc.) sau faliment.

Dar să citim ce mai zice Ilici în lucrarea Organizaţia de partid şi literatura de partid („Evanghelia” „realismului socialist”): „Nu poţi trăi într-o societate şi să fii liber faţă de această societate”. Adevărul e că se poate! Libertatea chiar asta presupune. Artistul, atunci când creează, alege sihăstria sau, vorba disidentului: „doi metri pătraţi liberi de comunism” (şi de alte influenţe). În fine, încă o răsuflată idee a lui Lenin, preluată de promotorii tezei despre aşa-zisa cenzură economică: „Libertatea scriitorului, a pictorului, a actriţei burgheze este doar o dependenţă camuflată faţă de sacul cu bani…”. Adevărul este că libertatea de a crea a fost îngrădită doar de cenzura politică. Fără ea, artistul se manifestă exact în forma şi în măsura pe care i-o permite talentul şi demnitatea. Altceva e că nu orice cititor vrea să-şi dezlege „sacul cu bani” pentru orice „operă” propusă. Are el acest drept?

Cenzura (de orice soi!) presupune că între artist şi consumatorul de artă stă cineva care decide pentru primul ce să spună, iar pentru al doilea ce să asculte. Dacă însă mie îmi place să ascult una, iar artistul îmi cântă alta, fiecare dintre noi trebuie să-şi caute – liber! – un alt partener de comunicare. Nu un alt „sponsor”! Cenzura înseamnă trierea unei informaţii de către organele statale. Înlăturarea cenzurii înseamnă eliminarea statului din ecuaţie. Or, cei care se plâng de „cenzură economică” doresc implicarea statului (sic!) în probleme de creaţie.

Zilele acestea, prim-ministrul a fost vizitat de Ion Druţă. Scriitorul l-a informat: „Primesc scrisori de la cititori, care se plâng că nu au acces la cărţile mele”. Dar volumele maestrului pot fi găsite în librării! Alte cărţi, de pe acelaşi raft, se şi cumpără. Şi decide, de fiecare dată, cititorul. Faptul că volumele scriitorului poporului nu sunt tipărite, ca pe timpuri, în tiraje astronomice, ca apoi să fie distribuite în biblioteci, e o problemă de altă natură. Completarea bibliotecilor (la indicaţia guvernului, nu la solicitarea bibliotecarului) cu cărţi ale unui anume scriitor înseamnă o discriminare a altor autori. O cenzură voalată.

Vom deveni liberi doar prin intrarea într-un circuit valoric normal. Fără demagogi, găinari şi sforari. Ieşirea din feudalism nu se face (doar) printr-o revoluţie liberală, ci prin descântec zilnic (de idoli, de socialism, de egalitarism), prin aerisirea creierilor de prejudecăţi, şi prin învăţarea unui exerciţiu dificil: gândirea liberă. Cu toate riscurile asumate.

Mircea V. CIOBANU