Deşeuri literare. Tehnici de reciclare // RUPEREA RÂNDURILOR

Am aplaudat un proiect de prelucrare a deşeurilor vinicole. Ideea în sine mi se pare foarte modernă: reciclarea e un domeniu cu perspective, or, ceea ce producem noi şi nu vom înceta să producem sunt deşeurile. S-ar putea întâmpla ca nişte idei de prelucrare a „produselor secundare” să fie o vână de aur pentru minţile inovatoare.

Ideea năstruşnică ce îmi trecu prin minte, colateral, asta era: se poate oare obţine ceva din deşeurile literare? E capitalul nostru „spiritual” cel mai evident. O fi fost de vină clasicii: mulţi au înţeles prea literal îndemnul lui Heliade-Rădulescu: „Scrieţi, băieţi!”, iar Alecsandri le-a creat tuturor o iluzie periculoasă: „Românul e născut poet.” În consecinţă, materie prim(itiv)ă – câtă frunză şi iarbă.

Vom reţine: variantele de lucru ale scriitorilor autentici nu sunt tema noastră. Nu că ele ar fi fost geniale, dimpotrivă, ele demonstrează că şi zeii noştri literari sunt oameni… Dar nu le punem la socoteală din motiv că acea materie primă a fost deja valorificată. Pentru obţinerea capodoperelor. Nu contabilizăm aici versiunile de lucru. Mai ales că azi ele există doar în fişierele electronice, care se curăţă intermitent şi nu solicită sacrificarea copacilor pe altarul păgân al veleitarului.

În regim brainstorming, pot să adun cele mai năstruşnice variante de reciclare a deşeurilor literare. Am putea începe cu nişte amintiri din copilărie: din paginile cărţilor inutile se fac avioane, corăbioare şi alte aplicaţii… Despre cartea-suport pentru tigaia cu cartofi sau capacul pentru ulcica cu chişleag am vorbit cu altă ocazie. Dar am şi sugestii serioase. De exemplu, să păstrezi banii în cărţile pe care nu le citeşte nimeni. Şi nimeni nu-i va găsi.

Citind o sumedenie de cărţi proaste, din datorie critică, mi-au mai trecut prin minte nişte idei. Cărţile acestea sunt – dacă ne apucăm să le studiem – o adevărată enciclopedie a truismelor, a poncifelor, a prejudecăţilor, a stereotipurilor literare… Ele sunt o bună materie pentru un eventual Dicţionar al greşelilor uzuale de limbă şi literatură. Poţi să faci din aceste secvenţe relevante un Manual de antiliteratură.

Ridicând ştacheta mai sus, am putea face, în baza acestor cărţi, nişte studii antropologice: ce idei (proprii, împrumutate, imitate) bântuie în mintea unui veleitar de duzină. O altă idee, pe cât de evidentă, pe atât de potenţial productivă. Fiindcă încă mai suntem pe terenul veacului postmodernist, iar meseria postmoderniştilor este reciclajul (detaşat, ludic, ironic), de ce nu am re-turna aliajele acestea ieftine într-un fel de esenţă dublu fiartă, ca o ţuică ardelenească? Bifez, ca variantă posibilă, şi această soluţie. Că dacă nu învăţăm să facem ceva cu gunoiul paraliterar, vom polua ireversibil noosfera noastră artistică. Şi are să ne pară rău. Iar o altă modalitate de convieţuire – în cel mai direct sens ecologic – cu rebutul literar eu nu văd.

Ar mai fi o idee: pentru a nu polua rafturile cu surogate, autorul care renunţă la publicarea unor opere mediocre să fie premiat. Mecanismul ar fi acesta: vine omul, aduce manuscrisul, declară pe proprie răspundere că îi aparţine, juriul îl examinează şi confirmă că e un surogat artistic. Manuscrisul se topeşte pentru obţinerea hârtiei de WC, iar drept premiu, autorul poate să obţină un abonament la o ediţie rară, de autentică valoare. Numele lui poate fi tipărit pe o tablă de onoare, el poate fi decorat cu medalii ecologiste.

Spun astea (şi) pentru că-l auzisem pe autorul unui monumental op submediocru, adresându-se unei înalte instanţe… să-l ajute cu publicarea „operei”. Textul e un mic dezastru. Dacă-l publică, însă, va fi o catastrofă naţională. Cred că ar fi mai bine să-i dăm vreun premiu consistent. Ca să renunţe.

Mircea V. CIOBANU