Deșertul sarmaților

Senzația mea este că am nimerit cu toții într-o cursă pe care ne-am întins-o noi înșine timp de aproape trei decenii. Cetățenii au votat cu diverse partide, pe criterii geopolitice, sociale sau economice. Mizând, unii, pe denumiri și branduri, alții – pe personalități, unii – pe caractere individuale, alții – pe forța de grup, unii – pe experiență, alții – pe declarații și promisiuni. Unele opțiuni păreau utopice, alte scenarii păreau realiste. Unele păreau să satisfacă o nostalgie, altele veneau să o distrugă. Am ales de toate și pentru toți. Uneori, fără a disocia vorbele de realitate, dar și de oamenii care le purtau. Alteori, după o îndelungată chibzuință, în deplină cunoștință de cauză.

Până la urmă, niciunul dintre politicienii pe care i-am avut și promovat nu și-a iubit țara așa cum ne-am fi dorit. Ne-am zis că e vina lor, că nu-s patrioți, că-s corupți și prea slabi de înger pentru a rezista la ispita banului și a puterii. Apoi, ni s-a atras atenţia că nici noi, cetățenii, nu ne iubim prea tare țara dacă votăm ce votăm. Oamenii s-au disculpat previzibil: “Păi, nu avem de ales!” și, la fel de previzibil, nu s-au oferit nici ei ca alternativă. Nici minoritățile active, oricare ar fi fost acestea (studenți și naționaliști, copii ai migranților și viitori migranți, burghezi dezamăgiți și intelectuali visători, etnii cu picioarele în RM și capul la Moscova, dar și invers), nici majoritatea pasivă, foști “oameni ai muncii”, care au preferat să supraviețuiască din te miri ce și din te miri unde – nimeni nu a propus cu adevărat altceva. Putem număra pe degete fii ai poporului care au avut mintea și capacitățile necesare pentru a face ceva. Masele nu i-au cunoscut însă, și pentru că media a fost mai mereu controlată, dar și pentru că, realmente, nici nu s-au gândit să-i caute. Au preferat să invoce chipul abstract al salvatorului, fără să le treacă prin minte că acesta ar fi unul dintre ei. Sau ei înșiși, ca popor.

Dar asta e, nu ne-am simțit și purtat ca popor, ci ca un trib. Am crezut în șamani și în vraci. Nu am depășit niciuna din prejudecățile pe care le-am moștenit din viața anterioară; dimpotrivă, ne-am pricopsit cu altele noi, și mai jenante. Încrâncenați, nu am renunțat la clișeele și superstițiile noastre, ideile greșite și preconcepute, nu am mai deschis cărți, ci le-am închis, lăsându-le să putrezească pe rafturi laolaltă cu toată înțelepciunea și știința lor. Un sentiment al superiorității empirice, o aroganță de supraviețuitor (într-adevăr, nu suntem nici “adaptați”, nici “descurcăreți”, nici “șmecheri”, nici “norocoși”, ci eterni naufragiați care supraviețuiesc în ciuda tuturor prognozelor), un instinct al autoconservării încă gentilic, sarmatic le-a considerat neputincioase și inutile. În același spirit ne-am instruit și copiii: drept dovadă sunt noile generații de tineri, de un cinism programatic și de un pragmatism visceral, gata să călătorească fără să exploreze, să urce fără să zboare, suflete nomade, dar minți sedentare.

Plecând, de fiecare dată ne luăm țara cu noi; oriunde prindem rădăcini (de regulă, aeriene), rămânem recognoscibili. Culturi aerofite, ne hrănim cu vânt. Din tot ce ni s-a întâmplat în ultimii ani, am înțeles un lucru: suntem geofobi. De glie nu ne mai leagă nicio obligație ancestrală, doar lipsa unei oportunități de a o părăsi. Singurul lucru solid pe care am încercat să-l împlântăm în solul patriei – credința magică în mântuirea spontană – și de care am vrut să ne agățăm, s-a dovedit a fi o capcană.

Rămânând, simțim nevoia de a întreține și chiar spori iluzia: ceva trebuie să explice și chiar să legitimeze perenitatea unei seminții în deșert. Să nu ne mire, prin urmare, dacă, smeriți sau resemnați, ne vom preda, în cele din urmă, destinele pe mâna primului-venit. Se pare că deja o facem.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)