Deportaţii pe veci din Kazahstan

În sânul familiei „Dacia” din Karaganda

„Nu ne-a căutat niciodată niciun oficial al RM”

Interviu cu Nicolae Plushkis, preşedintele Societăţii Culturale „Dacia” a românilor din Kazahstan

Kazahstanul se află pe locul IX în ceea ce priveşte suprafaţa, dar care datorită reliefului său de semistepă deşertică, este una din cele mai puţin populate, aflându-se pe locul 62 în lume şi având peste cinci locuitori pe km pătrat. În URSS a fost principala zonă de testare a armelor nucleare şi a deţinut cel mai important arsenal nuclear din fostul imperiu.

În pofida zecilor de mii de deportaţi din Kazahstan, originari din Basarabia şi nordul Bucovinei, autorităţile RM nu se interesează de soarta lor. RM nu are nici măcar relaţii economice importante cu o ţară cu rezerve imense de zăcăminte minerale, din primii zece mari producători mondiali de petrol.

Graţie eforturilor fostului ambasador al României în Kazahstan, Vasile Soare, comunitatea etnicilor români, despre care nu se vorbea nimic până la el, a devenit unită şi vizibilă.

Un grup de tineri etnici români din Karaganda au fost recent la Chişinău pentru un meci de volei cu semenii lor de la Academia de Studii Economice din Moldova. Visul lor de a vedea Basarabia şi România s-a împlinit. Ei s-au deplasat şi la Iaşi pentru a susţine mai multe meciuri cu tineri din universităţile de peste Prut, însoţiţi de Nicolae Plushkis, preşedintele Societăţii Culturale „Dacia” a românilor din Kazahstan. Prin cultură şi sport, consângenii noştri din Asia Centrală ţin să se apropie de patria lor istorică. Cu acest prilej, liderul românilor ne-a oferit în exclusivitate un interviu.

Unul dintre primarii de Karaganda e român

– Ce reprezintă azi comunitatea românilor/moldovenilor din Kazahstan?

Comunitatea noastră, în momentul de faţă, e una reprezentativă şi chiar ne putem mândri cu ea. Avem etnici români originari din nordul Bucovinei, Basarabia şi urmaşi ai acestora, chiar şi ai prizonierilor români. Pentru noi, toţi sunt români. La început, erau dintre cei care îşi ziceau moldoveni şi unii ce se considerau români. I-am întrebat care le sunt strămoşii şi toţi mi-au răspuns într-o voce: dacii! De aceea, am decis să numim organizaţia noastră „Dacia” şi să încetăm cu dezbinarea.

– Comunitatea este deja coagulată, aşa cum şi-a dorit fostul ambasador al României în Kazahstan, Vasile Soare, care a făcut mult în acest sens?

Din societatea noastră fac parte români care au mândria de a fi români, de a îmbrăca o haină naţională, de a purta tricolorul strămoşesc. Evenimentul înălţării unui monument în memoria victimelor stalinismului din Basarabia şi nordul Bucovinei în Karaganda, anul trecut, i-a unit definitiv. Şi în 2003, preşedintele Ion Iliescu a dezvelit o piatră funerară cu următoarea inscripţie: „În memoria celor peste 900 de prizonieri români morţi în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului în anii 1941–1950”. Eveniment deosebit de emoţionant pentru noi toţi.

„Urmaşi ai foştilor prizonieri români şi-au schimbat naţionalitatea”

– Conaţionalii noştri din Kazahstan au conştiinţă naţională?

Unii o mai au, alţii au pierdut-o. Mulţi dintre urmaşii foştilor prizonieri români şi-au schimbat naţionalitatea în acte, după mame, ca să poată studia în şcolile militare. O parte din foştii prizonieri români s-au căsătorit acolo, deoarece, în perioada în care existau lagărele de muncă silnică, celor căsătoriţi li se permitea ziua să muncească, iar seara să meargă acasă.

– Era o problemă chiar şi pentru urmaşii lor, dar şi pentru foştii deportaţi să se declare români…

Nicolae Plushkis şi Victor Captari, un bun prieten al românilor din Kazahstan

Indiscutabil. Am găsit un maior de poliţie cu numele Sârbu, în actele căruia scrie că e rus. I-am spus că nu poate fi rus. El s-a deplasat la o mie de km, unde locuia tatăl său, ca să-l întrebe ce e cu treaba asta. Apoi a aflat şi mi-a explicat că familia lui provine din Basarabia şi el, pentru a fi acceptat la o instituţie de învăţământ, a luat naţionalitatea mamei.

– Ce viitor ar avea românii noştri în Kazahstan?

Preşedintele kazah a format Adunarea Popoarelor din Kazahstan, o structură de stat ce apără drepturile tuturor minorităţilor naţionale. Suntem o comunitate înregistrată oficial, putem vorbi liber limba română, ne putem apăra interesele, ne putem păstra nestingherit tradiţiile. Am deschis Şcoala duminicală „Mihai Eminescu”, unde se predau ore de limba română. Dar mai purtăm şi o durere în suflet din cauza unor basarabeni care nu mai vor să-şi vorbească limba mamei. Când îi îndemn să-şi aducă copiii la noi, ca să-i învăţăm româna, îmi spun că nu mai au nevoie de ea.

„Avem o mare susţinere din partea Grupului „Rompetrol”

– Beneficiaţi de subvenţii bugetare?

Avem subvenţii modeste de ziua minorităţilor naţionale din Kazahstan, pentru o masă românească sau o manifestare culturală. Dar ne bucurăm de un mare sprijin din partea Departamentului Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni al MAE al României. În plus, avem şi o altă mare susţinere din partea Grupului „Rompetrol” din cadrul Companiei „KazMunaiGaz” din Kazahstan.

– Cum trăiesc românii în „stepa făgăduinţei” după mai bine de cinci decenii de la experienţa cruntă a lagărelor?

Nivelul de trai în Kazahstan e cu mult mai ridicat decât în RM. Nu am întâlnit pe nimeni dintre ai noştri care să se plângă că nu are ce mânca sau nu are de lucru. Oamenii noştri sunt harnici, au salarii şi pensii decente. Muncesc în toate domeniile, de la medici la academicieni, precum marele savant Gheorghe Curcan. Există urmaşi ai foştilor militari români cu grade de colonei din perioada URSS – Alexandru Cotoi, Petru Braşoveanu. Avem foarte mulţi profesori şi bibliotecari. Noi nu ne-am pierdut acolo, avem cu cine ne mândri.

– Domnul ambasador Soare povestea că există localităţi kazahe neînregistrate pe hartă în care a descoperit mulţi basarabeni. Au fost cu toţii identificaţi?

În sânul familiei „Dacia” din Karaganda

După 1880, când Basarabia era gubernie a Imperiului Rus, ţăranilor moldoveni li s-au acordat pământuri în Kazahstan. Mulţi doritori îşi lăsau vetrele, plecau cu care cu boi, călătorind câte şase-şapte luni până ajungeau în stepele promise. La destinaţie, descopereau pământul „arabil” ce li se dădea şi cei care puteau, se întorceau acasă, iar cei care nu rezistau, rămâneau acolo.

Există şi acum sate cu denumiri, precum Basarabka şi Moldovanka. Şi acum pot fi întâlniţi urmaşii moldovenilor veniţi în Kazahstan la sfârşitul secolului XIX–începutul secolului XX. Nu cred să mai existe români neidentificaţi în Kazahstan. Nu se ştie numărul exact al celor care vin în prezent la lucru acolo, dar aceasta e o altă poveste.

– E mare diferenţa dintre gospodăriile românilor şi cele ale kazahilor?

Kazahii nu pun nimic în pământ, ţin doar animale, în timp ce moldovenii au nevoie de pământ. E o diferenţă ca între cer şi pământ. Moldoveanului îi este dat de la Dumnezeu să fie aproape de pământ. În regiunea Alma-Ata, e o climă asemănătoare cu cea din R. Moldova, acolo s-au stabilit circa 2800 de moldoveni. Ei au gospodării în care au pus vie, pomi fructiferi şi, în fiecare toamnă, mă cheamă în vizită să mă servească cu vin bun şi toate bunătăţile moldoveneşti.

 – Dacă înainte de destrămarea URSS, moldovenii ocupau locul 15 din cele 120 de naţionalităţi înregistrate în Kazahstan. După 1991, când această ţară şi-a proclamat independenţa, mulţi s-au întors în Basarabia şi Bucovina ori s-au mutat în alte foste republici sovietice, conform unor surse oficiale. De ce nu se întorc acasă cu toţii?

Mulţi au vrut să se întoarcă în RM, dar când au fost pe aici şi au văzut că nu-i aşteaptă nimeni, au rămas unde aveau serviciu, casă şi masă. Aici nu le dădea nimeni de lucru. Cunosc pensionari care aveau în Kazahstan câte trei sute de dolari pe lună şi au venit în RM cu intenţia de a rămâne, dar au renunţat la idee.

Majoritatea românilor din Kazahstan au slobozit rădăcini acolo. Au deja copii şi nepoţi. Nu pot fi în situaţia celor circa un milion de germani întorşi în patria-mamă, unde au fost asiguraţi cu locuinţe şi locuri de muncă.

„Kazahii îşi împărţeau cu ai noştri bucata de pâine”

– Ştim că autorităţile moldovene nici nu-şi amintesc de românii din „stepele făgăduinţei”…

Deşi suntem o comunitate importantă într-o ţară adoptivă, nu ne-a sunat niciodată niciun ministru al RM! În septembrie anul trecut, când m-am aflat la Chişinău într-o vizită privată, am avut ocazia să mă întâlnesc cu preşedintele Nicolae Timofti, care mi-a promis colaborarea. Nici până azi nu ne-a căutat nimeni dintre oficialii moldoveni! Regret că nu vor să ştie de noi. Kazahstanul ne-a primit, ne-a dat şcoală şi de lucru.

Ce fericire au avut copiii noştri când au fost vara, cu sprijinul autorităţilor române, în tabăra de la Sulina, unde au avut posibilitatea să comunice cu semenii lor din RM şi cu cei din România. Astfel, ne simţim mai aproape de Patria-mamă. Pe la vară, ansamblul nostru „Dorule” e invitat la un festival folcloric din Transilvania.

– Mai există fenomenul fricii de a fi români? Au fost depăşite sechelele terorii?

Nu mai există. Kazahstan e o ţară democratică în care suntem mândri să ne numim români. Datorită băştinaşilor de acolo, care au suferit enorm din cauza bolşevismului (din circa 7 mil. de kazahi, peste 2 mil. au murit de foame), mulţi dintre ai noştri au supravieţuit. Kazahii îşi împărţeau cu ai noştri bucata de pâine.

– Deportările aveau în vizor intelectualii şi bunii gospodari. După stalinism, cum s-au dezvoltat familiile noastre în Kazahstan?

În perioada sovietică, când se interziceau formarea unor organizaţii neguvernamentale, moldovenii noştri se întâlneau duminicile. Nunta mea a fost plină de moldoveni. Umblam unii la alţii şi făceam schimburi de înregistrări cu cântece de acasă. În regiunea Karaganda, majoritatea moldovenilor sunt foşti mineri. Avem un fost director de mină de cărbuni, Creţu. Românii noştri fac parte din toate categoriile sociale, avem chiar şi un primar într-un sector din Karaganda – Victor Munteanu.

„Vrem listele tuturor deportaţilor din Basarabia şi nordul Bucovinei”

– În stepele Kazahstanului, erau sute de lagăre. Au fost transformate în muzee?

La 20 de ani de la proclamarea independenţei Kazahstanului, printr-un ordin al preşedinţelui Nazarbaev, au fost alocaţi bani în acest scop. Fostele lagăre au devenit muzee. În Dolinka, de exemplu, s-a păstrat o clădire, în subsolurile căreia au fost împuşcaţi peste opt sute de deţinuţi. La Memorialul „Spassk”, unde s-au înălţat monumente deportaţilor de diferite naţionalităţi, Kazahstanul e reprezentat printr-un monument – o iurtă spartă.

Întreg memorialul este bine întreţinut. Toţi deportaţii aveau cam aceeaşi soartă: ziua erau puşi să sape şanţuri, iar noaptea în bărăci, la temperaturi de minus 57 grade, mureau. Erau aruncaţi în şanţuri peste care se arunca lut, iar a doua zi se nivelau cu tancurile locurile de veci. Într-un lagăr au fost circa 30000 de prizonieri germani, 15000 de prizonieri japonezi şi 7000 de prizonieri români.

– S-a spus tot adevărul despre românii fără vină strămutaţi în Kazahstan?

Din 2012, arhivele prizonierilor au fost deschise în întregime, iar cele ale deportaţilor (speţpereselenţî) au rămas secretizate. Vrem să obţinem listele tuturor deportaţilor din Basarabia şi nordul Bucovinei. Cele ale prizonierilor români morţi în Kazahstan au fost deja făcute publice. O televiziune din Kazahstan a realizat un film despre comunitatea noastră în care am spus pentru prima dată că Basarabia şi nordul Bucovinei sunt provincii istorice ale României. Chiar şi unii foşti deportaţi încă mai cred în falsuri, că cei asupriţi de burghezii români s-au adresat tovarăşului Stalin să-i elibereze.

Circa 38000 de familii din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost deportate în Kazahstan, după anii 1940, conform unor statistici oficiale. Această cifră trebuie înmulţită, cel puţin cu patru, ca să avem tabloul aproximativ al conaţionalilor noştri strămutaţi pe pământ kazah.

„Cerem un consulat onorific al RM”

– Ce am putea face noi, cei de aici, pentru voi, cei de acolo?

Ne-am dorit dintotdeauna o circulaţie a artiştilor din RM la comunitatea noastră şi autorităţile ne-ar putea ajuta, dacă ar dori. Am vrea să ajungă la noi Ion Suruceanu, am solicitat colaborarea maestrului Eugen Doga. Nicolae Botgros, cu celebra sa orchestră, nu ne-a refuzat. Rugăm autorităţile moldovene să deschidă măcar un consulat onorific în Kazahstan care ar apăra interesele cetăţenilor RM ce vin să lucreze acolo.

Dacă i se întâmplă ceva unui moldovean, numai noi, cei de la Societatea „Dacia” putem interveni. Dacă ar exista o reprezentanţă diplomatică, situaţia s-ar schimba. Ambasada RM în Kazahstan se află la Moscova, la o distanţă de trei mii de km! Dacă un moldovean şi-a pierdut paşaportul, e trimis la Moscova, iar acolo nu poate ajunge fără acte. Rămâne în robie!

 

The following two tabs change content below.