Demoni, îngeri și slăbiciuni

Citesc deunăzi un articol în publicația rusă online Novoe Vremia despre Ziua Armatei Sovietice/Roșii. Aflu că și această dată importantă din calendarul sovietic, apoi și cel “rosian” de azi, este o invenție a propagandei bolșevice. Autorul, Aleksandr Krușelnițki (istoricul, nu jucătorul de curling rus care a picat recent testul antidoping), demonstrează, cu dovezi imbatabile, că Armata Roșie nu a fost creată pe 23 februarie 1918. Că în acea zi fatidică a fost semnat un alt decret, “Patria socialistă în pericol”, prin care se reinstituia pedeapsa cu moartea, anulată de bolșevici imediat după ce aceștia au pus mâna pe putere.

Autorul decretului: idolul stângii mondiale, „martirul” Lev Troțki. Nu corespunde adevărului nici contextul evocat în enciclopediile sovietice: în acele zile, Petrogradul nu era apărat de marinarii din Kronstadt, ci de colonelul Peklivanov, bulgar de origine, fost ofițer în armata țaristă, care a oprit înaintarea germanilor spre orașul de pe Neva. Eroul adevărat al lui februarie 1918, care nici măcar nu a jurat credință noului regim și care pur și simplu și-a făcut datoria de soldat. Drept răsplată, istoricii sovietici, în buna lor tradiție, i-au trecut sub tăcere faptele, uneori chiar și numele.

Articolul „Mitul despre Armata Roșie” ne povestește cum și de ce a fost fabricată sărbătoarea de 23 februarie. Cum aceeași zi, doar că peste un an, în 1919, a fost declarată de bolșevici Ziua Cadoului Roșu, acoperire oficială a confiscării în masă a bunurilor de la populație pentru nevoile tinerei „armii internaționaliste”. Cum, peste încă un an, în 1920, ziua de 15 ianuarie 1918, când se și emisese decretul despre necesitatea creării Armatei Roșii, a fost înlocuită, în acte, cu ziua de 23 februarie, întrucât guvernul bolșevic întârziase pregătirile pentru prima celebrare oficială a eroicei rezistențe a acestei armate în fața atacului german. O armată inexistentă de facto și de jure nici pe 15 ianuarie, nici pe 23 februarie 1918 – primii pași în această direcție bolșevicii i-au făcut abia pe 3 martie, după semnarea Păcii de la Brest-Litovsk.

Revelațiile lui Krușelnițki completează șirul demistificărilor (exemplu recent: cazul „pamfiloviștilor”, o legendă și mai sfruntată) pe care istoricii și arhiviștii onești ai Rusiei continuă să le publice în ciuda presiunilor regimului putinist. Ele arată cât de gros și de fosilizat este stratul de minciuni pe care s-a construit statalitatea sovietică și, ulterior, cea „rosiană”, moștenitoarea directă și voluntară a URSS-ului, și nu a Imperiului creat de Petru I, de unde a preluat doar câteva concepte abstracte. Minciuni care, repetate la nesfârșit și pe tonul celei mai implacabile autorități, au devenit adevăruri curente, fondatoare, legitimând în continuare în ochii populației ideologia și comportamentul agresiv al Kremlinului atât înăuntrul, cât și în afara țării.

* * *

Desigur, trebuie să fii tare slab de înger ca, după epocalul fiasco sovietic din 1991 și după mai mulți ani de contact nemijlocit cu lumea liberă și cu adevărurile ușor de verificat ale acesteia, să vrei să crezi cu obstinație în aiurelile propagandei leninist-staliniste. Totuși, în cazul rușilor, fenomenul este ușor de înțeles, cu toate că de neacceptat: prea mare a fost frustrarea anului 1991, prea îndelungată robia și barbaria poporului, prea întunecată, după decenii de izolare, mintea „proletariatului” de ieri ca lucrurile să se schimbe în una-două generații.

Mai greu de înțeles este însă rezistența zero la demonul teoriei kominterniste a unor occidentali, inclusiv a unor intelectuali de seamă din Vest. Și cu totul în afara bunului-simț se situează fascinația pe care o resimte omul din Estul altădată socialist al Europei în fața șperlei bolșevice. Câțiva ani în urmă, am cunoscut un prosper om de afaceri român, cu proprietăți în SUA, care saluta anexarea Crimeii. „Trebuie să recunoaștem că Putin are dreptate!”, îmi spunea cu aplomb savantul din Militari. Multă vreme am crezut că e un caz izolat, cel puțin printre românii de dincolo de Prut. Nu-mi făceam mari iluzii în această privință, dar credeam că atracția pentru Rusia iredentistă de azi este mai curând o extravaganță culturală, efectul înclinației spre spectacular a unor minți insuficient maturate.

Mă înșelam. Demonul nu distinge etnia îngerului, ci doar slăbiciunea acestuia. Acum câteva zile, am văzut ceva peste putințele firii, întruchiparea vie a celor mai năstrușnice fantezii rabelaisiene. Într-o sală de sport, un coleg de suferință la bara de tracțiune, originar din județul Ilfov și rezident temporar în Chișinău, s-a remarcat printr-o combinație vestimentară ieșită din comun: chiloții de curcuma ai naționalei României de fotbal și un tricou alb, cu imaginea ordinului sovietic militar “Marele Război pentru Apărarea Patriei”, pe acesta. La întrebarea “De ce?”, răspunsul a fost pe cât de neașteptat, pe atât de edificator: “Păi… ne-au eliberat, nu?”.

The following two tabs change content below.