Delfinul gonflabil sau Când regele e gol

Semicentenarul „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie” (cine îşi mai aminteşte sintagma?) fusese, posibil, cea mai grandioasă serbare din ţara sovietelor (era în 1967). Părea că imperiul e veşnic. Centenarul puciului bolşevic din Rusia a fost însă consemnat modest şi amuzant, ca un fapt divers (reiterând teatral o paradă militară – cum altfel? – din 1941!). Imperiul, de un sfert de secol, nu mai există. Regele e mort. O istorie suficient de explicită, cu consecinţe clare (şi cu înţelegerea ireversibilităţii), încât să o considerăm o temă închisă. Cu căderea Bastiliei comunismului, a căzut cortina de fier şi zidul berlinez, urmate de deschiderea noastră spre lume.

Cineva însă mai speră să inverseze rotaţia astrelor. Imposibil, dar nu-s la fel de imposibili nostalgicii, care cred că prototipul eşuat mai poate fi urmat. Iar dacă aceştia există, e firesc ca cineva să le reprezinte iluziile. Ori să le speculeze. Purtătorul de azi al acestor iluzii, liderul socialiştilor moldoveni nu se mai închină la moaştele lui Lenin. El s-a fixat pe un singur sentiment: nostalgia după URSS, proiectată în dorinţa unei apropieri de Rusia (în detrimentul legăturilor cu Occidentul). El chiar nu face altceva decât să alimenteze dorul de paradisul sovietic pierdut. O face prin multe, ineficiente, inutile vizite la Moscova şi prin răstirea la orice tentativă (fie şi declarativă, dar care supără Kremlinul) de „europenizare”. Iniţiative europene fiind puţine, preşedintele mai mult şomează. Iar un şomer modern, azi, fie citeşte, fie călătoreşte.

„Igor Nicolaevici” preferă călătoriile. A fost cu fiul la parada militară de la Moscova; cu colegii de partid într-un marş turistic pe muntele Athos; cu familia la odihnă pe litoralul turcesc şi pe lacurile din nordul Rusiei; împreună cu familia (regală, îmi vine să zic, chiar dacă îmi vine să râd) şi cu colegii de partid – în excursie la Vatican, unde s-au fotografiat cu papa de la Roma.

În perspectiva scrutinului parlamentar, Dodon a înscris-o pe lista turistică de la Vatican şi pe dna „preşedinte de partid” Greceanîi (spre deosebire de călugării de pe muntele Athos, suveranul pontif, democrat prin definiţie, acceptă vizita femeilor). Adevărat, fotografiile denotă o discriminare evidentă: lângă papa pozează familia, iar preşedinta în exerciţiu a socialiştilor e umilită într-o prezenţă decorativă marginală, pentru albumul familiei „regale”.

Preşedintelui îi place să pozeze. În halat cu însemnele RM (după scăldat, de Bobotează). La parada militară de la Moscova, alături de Putin. Pe muntele Athos (în tricou alb şi cravată roşie), bătând mătănii sau pozând mândru pe tronul ierarhilor bisericeşti şi al monarhilor (sic!). Cu preşedintele Iranului, cu cel al Turciei… sau cu papa.

Privirea-i trufaşă, pretins regală, mi-l amintea mereu pe cineva, foarte vag însă. Azi m-a străfulgerat foarte limpede imaginea evocatoare. În romanul lui Mark Twain Aventurile lui Huckleberry Finn, eroul evadat de acasă şi călătorind pe Mississippi împreună cu sclavul fugar Jim, întâlnesc doi indivizi, pe care îi iau în echipă. Deşi se va dovedi că în realitate sunt nişte actori de duzină, unul dintre ei se prezintă drept „duce”, iar celălalt pretinde că ar fi moştenitorul tronului francez, delfinul Ludovic al XVII-lea.

Al cui delfin este Igor Dodon? Un bastard de al lui Bodiul – chiar seamănă! – ? Un actor de mâna a doua, cu pretenţii aristocratice? Testul nobleţei fiind grija (modestă, neteatrală!) faţă de treburile cetăţii, impostura se dezumflă: într-un an de zile, Dodon nu a provocat decât furtuni în paharul cu apă. Contora lui e un fel de agenţie de sondaje. A dezbinat societatea, şi-a plimbat familia. A improvizat – din nişte capricii – ridicole şi ineficiente „consilii de coroană”, dar nu a îndrăznit să se pronunţe (ori să convoace consiliul de securitate) în cazuri cu adevărat grave. Ceea ce denotă că el nu numai că nu e stăpân pe situaţie, ci şi că se teme de adevăratul stăpân.

Rămâne doar poza şi… pozele. Dacă am face şi noi un „referendum”, întrebând care este imaginea exponenţială a lui Igor Dodon, după un an de activitate, cred că dintre multe poze (orgolios, „regele” a avut mulţi croitori de imagine), lumea ar alege fotografia în halat de baie cu însemnele RM.

Dar e de ajuns să scoţi de pe el această draperie, ca să te convingi cât de gol şi dizgraţios ne este „regele”. Dacă lui nu, măcar nouă ar trebui să ne fie ruşine.