Dealul din vale cu Nicolae Popa: Petru Cărare – satiră fără show

Nu, satira nu şi-a dat obştescul sfârşit, cum satirizează unii. Şi cu atât mai mult nu i-au secat sursele de inspiraţie. Dimpotrivă, viaţa se desfăşoară de-o asemenea manieră, vorba mai nouă a politicienilor, încât peste tot există materie primă pentru ca satirele să tune şi să fulgere. Ce-i drept, în loc de tunete şi fulgere întrezărim doar scăpărări, care, la o privire mai atentă, descoperim că sunt lumini de bliţ. Şi asta pentru că satira s-a lăsat ademenită de show. Acum satira e mai curând prilej de voie bună, imbold pentru distracţii, decât îndemn la revoltă socială. Amestecată cu dans şi atmosferă neapărat sărbătorească, satira este îndemnată să facă umor. Pe vremuri, nu neapărat antice, era exact invers: umorul nu făcea nici doi bani, dacă nu avea în dotare ţeapa, adică satira.
Mă surprind aruncând gaz pe foc în acest domeniu select al show-manilor umorişti după o nouă lectură a creaţiei lui Petru Cărare. Acum mult pătimitele sale „Săgeţi” – care, de-altfel,  şi-au atins ţinta din moment ce au fost interzise – chiar nu-mi dau prilej de veselie. Odată cu elanul lor satiric, te învăluie şi un suflu tragic: „Jugu-i greu, durerea muşcă, / Strigi – stăpânii nu te-aud. / Ura noastră-i praf de puşcă, / Dar un praf de lacrimi ud. (…) Praful – cine să-l usuce? / Praful – Cine să-i dea foc?”.  În plină dominaţie sovietică, Petru Cărare lansa mesaje clare, nici măcar acoperite de sofisticatele văluri metaforice împotriva regimului.
Vorbeşte despre libertatea de a sta închis în aceeaşi cuşcă cu leul, precizând: „Însă, frate, nu uita: / Cuşca mea e-n cuşca ta”.  Uneori, poetul credea că poate păcăli cenzura, după principiul cineva-i prost, da cineva nu. Şi a şi păcălit-o preţ de două săptămâni de la apariţia volumului „Săgeţilor” şi până la punerea sub cuţit. A păcălit-o printr-o scurtă paranteză sub titlul satirei „Oaspete nepoftit”, paranteză în care preciza: „Din jungla colonialismului”. Pe atunci, colonialismul se vedea doar în lumea capitalistă, nu şi în lagărul socialist al colhozurilor şi GULAG-urilor. Dar să cităm integral textul: „Noi avem un hoţ în casă, / Noi cu hoţul stăm la masă, – / Ne-a ieşit mai ieri în cale / Cu idei şi cu pistoale, / Şi-acum să ne i-a se-ndură / Şi bucata de la gură. / Şi-ncă altă noutate: / Eşti dator să-i spui şi frate. / Dar să-i dai în loc de pită – /Un calup de dinamită”.
Evident, în acele timpuri de mare risc pentru satiră, Petru Cărare risca pe cont propriu. Ne putem da seama că se simţea destul de singur în acest sens şi printre colegi. Erau ani în care era mai „cu cap” să proslăveşti şi să capeţi favoruri decât să împungi, să săgetezi, iar cărare îi scria „Unui confrate”: „N-ai nici cu criticii belea / Şi nici cu şefii nu stai rău. / Adică n-ai nimic de spus? / Nu râzi? Nu plângi? Nu eşti gelos? / Hai, urcă-te pe soclu sus! / Eu mai rămân pe-aici, pe jos”. Şi rămăsese jos de tot. Fusese obligat să plece din capitală. I s-a găsit loc de exil la Teleneşti, unde a şi trăit o vreme sub supraveghere directă, trecând un curs de reeducare partinică la ziarul local, după ce fusese redactor la „Chipăruş” şi chiar la „Moldova Socialistă”.
Anume un asemenea gen de show îl aştepta pe cel care făcea satiră adevărată. Era şi fotografiat, cum să nu? Era fotografia din profil şi din faţă. Avea parte şi de aplauze. Însă aplaudau oamenii muncii întru susţinerea condamnării scriitorului. Că dacă-i show, show să fie!
Acesta a fost, din păcate, tristul show al vieţii unui veritabil satiric – Petru Cărare.
The following two tabs change content below.
Nicolae Popa

Nicolae Popa

Nicolae Popa

Ultimele articole de Nicolae Popa (vezi toate)