Dealul din vale cu Nicolae Popa: Bâline cu altfel de comunişti

Dacă se întâmpla să-l întrebi cu ceva timp în urmă pe un ditamai om serios, a cărui moralitate ţi se părea ireproşabilă, tot el mai având şi bunici deportaţi, că de ce s-a dat cu comuniştii, cu cei care au decimat milioane de oameni, care au distrus biserici şi s-au dedat atâtor fărădelegi întrecându-se în a potlogări prin toată Europa de Est şi prin lume, cel întrebat se făcea străveziu la faţă de puritate interioară şi-ţi răspundea mirându-se de nepriceperea ta: „Păi, aiştia-s altfel de comunişti, dom’le! Ce, nu ştiai?”. A-ha! Carevasăzică, altfel de! Se numesc tot comunişti, idolul lor e tot Lenin, simbolurile – tot seceră şi ciocan pe un drapel de culoarea sângelui vărsat, însă ei sunt, vezi bine, altfel de! Şi s-au lăsat mult prea mulţi îmbrobodiţi anume de această imagine… altfel-de-istă.

Dacă ne gândim mai bine, însăşi ideea renaşterii naţionale, în măsura în care aceasta încă mai pâlpâia cu adevărat în stafful PePeCeDeului după două mii unu, s-a lăsat în cele din urmă vrăjită de pretenţia comuniştilor de a fi altfel decât cum sunt comuniştii în general. Nicio mişcare naţională trezită la viaţă de către Fronturile Populare din fostele republici sovietice nu a sfârşit-o atât de frumos îmbrobodită. Felul cum au fost „păpaţi” politic mult prea înfocaţii patrioţi români-basarabeni rămaşi în preajma mereu rezistentului Iurie Roşca, fraternizând cu comuniştii încă de la debarcarea guvernului Sturza, pare să fie de asemenea rezultatul insistenţei cu care era întreţinută ideea că aceştia sunt altfel de comunişti.

Adevărat, odată cu respingerea de către Voronin a bine cunoscutului Plan Kozak, fie şi sub presiunea tot mai ameninţătoare a manifestanţilor, imaginea comuniştilor chiar începuse a se îmbunătăţi. Ca să nu mai zicem de nimburile pe care unii începuseră să le salte pe capetele comuniştilor odată cu primele îmbrăţişări Băsescu-Voronin, când cel mai patriotic săptămânal de la noi titra pe prima pagină: „De la Împăratul Traian la Vladimir Voronin”. Dacă ne amintim de toate acestea, plus faptul că se vorbea la tot pasul de vectorul european al RM, acum înţelegem de ce partidul comuniştilor reuşise să atragă de partea sa un important număr de tineri specialişti în diferite domenii, care s-au şi pomenit în funcţii destul de înalte.

La un moment dat chiar se credea că Voronin va merge pe linia „umanizării” imaginii comuniştilor până la schimbarea denumirii partidului, făcându-i pe comunişti să nu mai fie… comunişti. Iluzii deşarte! Iluzionistul era într-o formă perfectă, reuşind să-i prostească pe toţi, de la Cobusca şi până hăt la Bruxelles. Acum oricine îşi dă seama că o adevărată „schimbare la faţă” a comuniştilor ar fi însemnat mai întâi de toate ca actuala Comisie Cojocaru să fi fost creată anume la insistenţa lor, ei fiind cei mai interesaţi să se debaraseze de propriul trecut. S-a întâmplat, însă, tocmai invers. Prin protestele lor împotriva activităţii acestei comisii, au demonstrat că sunt, de fapt, susţinători aprigi ai crimelor regimului totalitar comunisto-stalinist. Au demonstrat că nu au cum să fie altfel de ceea ce sunt, că rămân comunişti-comunişti! Acelaşi lucru ni-l sugerează şi faptul că nu au venit şi ei pe 13 iunie cu o floare în scuarul gării pentru a-şi cere iertare în numele predecesorilor lor pătaţi de sângele nevinovat al celor încărcaţi în vagoane de vite cu tot cu copii şi femei gravide şi duşi să se prăpădească prin siberii şi nisipuri pârjolitoare. Şi după ce că nu mai crede nimeni în bâline cu altfel de comunişti, lucrurile încep să capete nuanţe uşor (!) sinistre. Fiindcă întrebarea se pune astfel: cine sunt ei, comuniştii de azi, din moment ce nu doresc să acuze la nivel oficial, şi cu totală dezaprobare, crimele comuniştilor de ieri?

The following two tabs change content below.
Nicolae Popa

Nicolae Popa

Nicolae Popa

Ultimele articole de Nicolae Popa (vezi toate)