Dealul din vale cu Nicolae Pop: Despre câini

Mai mult latră decât muşcă. Iar dacă latră, nu muşcă. Uneori urlă. Şi urletul lor e mai pătrunzător decât muşcătura. Câinii urlă din varii motive – fie că presimt un cutremur, fie că cineva e pe ducă. Uneori urlă de singurătate – atunci când pleacă toţi de-acasă şi ograda rămâne pustie. Câinii s-au obişnuit de mult cu oamenii, nu însă şi oamenii cu câinii. Oamenii nu se pot obişnui mai ales cu haitele de câini. Când un turist îşi face o impresie proastă despre un oraş, şi-o face şi din cauza numeroşilor câini tolăniţi pe trotuare sau puşi pe hârjoană printre trecători.
Haitele de câini la Chişinău

Dar cum se formează haitele la Chişinău, să zicem? Aici orice paznic – fie la o parcare, fie la un magazin, spital, bancă, oficiu privat sau instituţie de stat – e musai să aibă pe timp de noapte şi nişte câini alături, ca să-l păzească. Totodată, îi sunt şi de mângâiere până în zori. Înainte de a răsări soarele, paznicul pleacă acasă, iar câinii o iau spre lăzile cu gunoi sau spre locurile unde ştiu că cineva le aruncă nişte resturi. Însă în majoritatea cazurilor, adevăraţii lor stăpâni sunt paznicii de noapte. Iar când aceştia nu-i mai primesc, dându-şi seama că, numeric, se transformă în turmă, îi pun pe fugă.  Oraşul e mare, şi-or găsi ei alţi proşti să-i hrănească. Fireşte, tot paznicii ştiu să-i şi asmută. Şi o fac mai ales pentru a se distra. Astfel, încet-încet, câinii încep a face diferenţă între fiinţele bipede care le apar în cale: unele bipede le sunt prieteni, altele – duşmani; cu unele simt că trebuie să fie buni, cu altele – răi şi foarte răi. Am nimerit şi eu, ca fiinţă bipedă, în vizorul unui maidanez. Era început de iunie, copaci înfloriţi, timp prielnic mersului cu capul prin nori şi deodată – clănţănit de colţi printre picioare, pânză sfâşiată, împunsături extrem de neplăcute în fluierul piciorului… Dar cel mai viu îmi amintesc groaza unor copii aflaţi în preajmă care vedeau cum mi se scurge sângele în pantofi. Mă rog, poate că Brigitte Bardot ar fi fost încântată, apreciindu-mi cuminţenia cu care asistam la propriu-mi masacru,  însă copiii tremurau de groază. Poate că şi cele şase luni de zile, cât a durat tratamentul antirabic, ar fi fost un prilej de admiraţie faţă de mine a celebrei actriţe, admiraţie la care i-aş fi răspuns cu şi mai mult sacrificiu dacă m-aş fi putut concentra doar asupra chipului şi trupului ei de acum cincizeci de ani şi ceva. Acum însă, fiind şi muşcat de câine, cu perenitatea vieţii în faţă – care sacrificiu? Dumneaei a venit şi la Băsescu de două ori, dar nici el nu s-a lăsat cucerit de vedetă.
Un al doilea Bucureşti doar pentru maidanezi

Nu a fost de-acord ca numărul maidanezilor să ajungă a se egala cu numărul populaţiei capitalei. Alta e dacă ar fi existat suficiente fonduri, fonduri de sute de milioane, pentru a construi aziluri separate pentru câinii fără stăpân. Deşi, pentru a-i strămuta pe toţi, fără implicarea sângeroşilor hingheri, s-ar fi cuvenit să fie ridicat un al doilea Bucureşti, doar pentru  maidanezi, eventual purtând numele Brigitte-Bardoeşti, unde, ca îngrijitori, şi-ar fi găsit loc de muncă absolut toţi cei ce luptă pentru prosperitatea câinilor vagabonzi. Sfântul adevăr e că însăşi înmulţirea câinilor vagabonzi, în orice oraş, e semn al sărăciei. Oraşele bogate, tot ele şi civilizate, nu te pun în situaţia de a sta încremenit în mijlocul unei haite de câini, simţindu-ţi vina de a fi om şi nu câine. Unde sunt câinii din acele oraşe civilizate? Oare chiar sunt luaţi civilizat toţi până la ultimul şi duşi la azil? Sau pe acolo căţelele nu sunt lăsate să fete?! Ce barbarie! Şi Biserica Catolică nu protestează?
În vizorul maidanezului

De fapt, ce se vrea de la noi? Să ne contopim total cu haitele de câini de prin oraş şi să ducem cu toţii împreună, câini şi oameni, o viaţă de câine? A iubi câinele, a-l strânge la piept pe Tuzic, pe Grivei sau pe Furnica şi a împărţi cu ei ultima bucăţică de pâine e cu totul altceva decât a lăsa haitele să treacă peste tine şi peste copiii tăi. Şi de unde se iau haitele? Care e vina lor că i-am domesticit? Am fi dus-o mai bine fără câini? Ei dau din coadă prieteneşte sau rânjesc răutăcios, arătându-şi toţi dinţii, gata să te sfâşie. Câinii cer de mâncare.
The following two tabs change content below.
Nicolae Popa

Nicolae Popa

Nicolae Popa

Ultimele articole de Nicolae Popa (vezi toate)