De „Ziua Limbii…”

MIRCEA-V.-CIOBANU

E Ziua Limbii Române. De vreo doi ani e sărbătoare „pe ambele maluri ale Prutului”. Sper să nu devină o tradiţie şi România să nu preia chiar toate sărbătorile de la Chişinău, într-un exces de zel. De vreme ce sărbătoarea a devenit unică, poate era cazul să se schimbe ceva substanţial în program. Numai cu poezii şi cântece despre limbă nu ne ducem prea departe.

În genere, am impresia că, cu cât se scriu mai multe poezii dedicate limbii române, cu atât mai puţină energie rămâne pentru rezolvarea problemelor acestei limbi. Avem un exemplu negativ în acest sens: când, într-un exces, la limita marasmului, numărul poeziilor despre patria sovietică a atins masa critică, această „patrie” s-a prăbuşit. Acum, cu fiecare nouă poezie despre limba română, mă pun în gardă: până unde vom fi ajuns cu necunoaşterea ei? Prima dovadă a involuţiei nivelului lingvistic al factorilor de decizie sunt – alături de bâlbâielile cotidiene – felicitările, aproape invariabile, ale demnitarilor, de ziua limbii: „cu limba”! Dar mult mai mult contează ce se întâmplă cu limba română în zilele ei de lucru. Or, ca să explic simplu de tot, limba română e veşmântul cotidian al fiinţei, nu doar în ziua de 31 august.

În toate zilele însă, limba maternă e în grija doar a învăţătorilor şi a profesorilor filologi. Poate că (dacă ne pasă de „veşmântul fiinţei”) de Ziua Limbii Române, în loc să serbăm ceva abstract, ar trebui să-i onorăm pe profesorii de limbă şi literatură? Sau poate să-i cinstim pe scriitorii care cultivă limba română în creaţiile lor. Limba în aceste cazuri e chiar instrumentul lor de lucru. Adevărat, e o situaţie cam jenantă: cum să cinsteşti un instrument, fie el paleta pictorului sau oboiul muzicianului, plugul, mistria sau lopata de curăţat zăpada?

Dar poate că e ziua bibliotecarilor, aceşti – am să fiu patetic! – semănători de lumină? Sau poate e ziua editorilor de carte, a redactorilor şi a corectorilor, singurii oameni pentru care corectitudinea limbii e o meserie curentă, zilnică şi silnică? Însăşi existenţa unor oameni care se cheamă redactori şi corectori ar presupune că lumea din oficiu nu se exprimă corect, că sunt oameni cărora trebuie să li se redacteze fraza, să li se corecteze erorile. Cineva care să le ia gândurile, să le scuture de aproximaţii, să le ducă de mânuţă până la destinatar, ca să nu fie cumva deformate sau afectate de curenţii neglijenţelor şi ignoranţei.

La urma urmei, dacă se insistă să avem o sărbătoare, ca să nu fie insultată limba română chiar de ziua ei, poate ar fi bine să se facă în fiecare an, în ajun de sărbătoare, câte o testare de cunoaştere a limbii române pentru toţi cetăţenii. Începând cu cei de rangul cel mai înalt. Nu cu capcane şi cu aşteptarea unor performanţe, nu. Doar pentru cunoaşterea elementară a limbii române corecte. Cine trece testul, serbează. Cine nu – la carte! Ori la muncă, după preferinţă.

În fine, o mică nedumerire. Odată ce sărbătorim Ziua Limbii Române concomitent la Bucureşti şi la Chişinău, ar fi bine să înţelegem că onorăm una şi aceeaşi limbă. Or, există ceva care ne desparte: veşmântul însuşi al limbii, ortografia, diferită, despre care aminteam – încă o dată! – acum două luni de zile (vezi JC din 23.06: Ce limbă învaţă moldovenii?).

Sugeram atunci colegial factorilor de decizie să… decidă unificarea ortografiei. Toată lumea era de acord. S-au supărat niţel unii colegi (deşi eu nu criticam, ci sugeram o soluţie), spunându-mi că există grupuri de lucru care elaborează strategia de trecere la ortografia fixată în DOOM-2. Am văzut şi o decizie a Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică (CSŞDT) al AŞM, care a aprobat „un proiect de hotărâre care prevede revenirea la „â” şi „sunt” în grafia limbii române, potrivit normelor ortografice cuprinse în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005”. Şi atât!

Din 1993 şi până azi, toţi sunt de acord să execute orice decizie în favoarea noii ortografii. Rămâne doar ca cineva să dorească cu adevărat adoptarea deciziei. Să-şi convingă şefii, dacă e nevoie. Să le ofere consultanţă. Nu să aştepte ordine pe care să le execute.

Iar noi, iată, serbăm… ce serbăm, de fapt?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)