De primprejurul plagiatului // RUPEREA RÂNDURILOR

Ador principiul separării felurilor de mâncare: prefer pârjoalele aparte şi muştele aparte. Scriind despre cartea Plagiatul la români (ARC, 2004), mă gândeam la un eseu despre plagiatorul basarabean. Nu aveam exemple. Acum s-au adunat, însă… Nu am separarea deplină a muştelor de restul. Şi nu vreau să înghit tot ce mi se serveşte.

Un caz celebru a fost cel al lui Vasile Stati, singurul care a fost exclus din Uniunea Scriitorilor pentru plagiat. A fost învinuit de imitaţie excesivă Valeriu Matei. A fost prins cu un grupaj de versuri furate Traian Vasilcău. Sergiu Afanasiu îi învinuieşte pe Haralambie Moraru şi pe Silvia Ursache. Au fost depistate fraze străine în textele lui Vasile Bahnaru. Victor Stepaniuc a inclus în „teza” sa alineate din „opera” lui Vasile Stati (plagiatorul de ieri!). Iar Eugen Gheorghiţă descoperă subit (deşi auzise de păcătos „de prin anii ’80”) că Vlad Zbârciog l-a plagiat pe Nicolae Dabija.

Un caz de plagiat se administrează, punând la bătaie osul şi onoarea. Singurul care a scris onest, argumentat a fost Em. Galacu-Păun, care a semnalat Cazul Valeriu Matei (versus Blaga, Barbu & Stănescu). Majoritatea însă au urmărit alte scopuri. S-a dorit pedepsirea tipului indezirabil, nu a plagiatorului.

Cei care l-au acuzat pe Stepaniuc doreau, de fapt, să i se retragă titlul ştiinţific. Dar nu plagiatul era lacuna lucrării, ci fondul paraştiinţific şi pseudoistoric. „Cazul Bahnaru” a fost administrat lamentabil. „Demistificatorul” nu există! Textul (care denunţă o imoralitate!) e anonim! Iar cazul era doar un pretext pentru a cere demiterea lui Bahnaru din funcţie (pe care „o merita” altcineva).

Există situaţii în care acuzatorii sunt mai ticăloşi decât plagiatorii, când plagiatul e un pretext pentru o mizerabilă răzbunare sau când, sub steagul luptei cu un flagel, se reglează conturi. Eu cred că Vlad Zbârciog, un exponent al metodelor vechi de administrare a US, trebuie să plece, dacă „noua conducere” vrea să se reformeze. Multe lucruri se fac prost din cauza lui. El nu reprezintă mentalitatea „noii conduceri”, cum crede E. Gheorghiţă, ci e un cui al lui Pepelea, rămas acolo de la vechea echipă. Dar…

La apariţie, cartea lui V. Zbârciog (despre care E.G. scrie că ştia de mult (!) că-i grafoman) a fost prezentată elogios chiar pe paginile publicaţiei lui Dabija! „Autorul” era pe atunci „de-al casei”. Acum însă, după ce rebelul a dat cu piciorul în treuca din care s-a hrănit, au hotărât să-l fugărească din turmă şi să-l ungă cu dohot. Pentru trădare!

Apropo, „Testamentul lui Ştefan cel Mare” (o plăsmuire de-a lui Ureche) e un fals, inventat înaintea lui Dabija şi Zbârciog. Dar textul „integral” circulă. Liber. Fiindcă Dabija îi scrisese domnitorului un discurs antirusesc şi antimaghiar, dar… prootoman, acesta e plasat chiar şi pe site-ul „Ligii islamice din R.M.”! De ce nu solicită Dabija despăgubiri şi de la turcii noştri? Doar pentru că ei nu s-au dat cu Suceveanu?

Scopul „demascării” contează. Textul-matrice poate fi o iluzie. Deasupra textelor beligerante poate exista un al treilea (din care s-au inspirat ambii!). „Identicitatea” textelor poate fi forţată (dacă plagiat e „coincidenţa a patru cuvinte aşezate împreună”, cum zice E. Gheorghiţă, îi propun să-şi verifice propriile texte cu ajutorul Google şi… să se autodenunţe!). Unele „opere” din care „s-a plagiat” nici nu pot fi considerate artă (turlele catedralelor gotice plagiază cumva colibele făcute din beţe de răsărită?). În rest, sunt de acord, flagelul trebuie pus la stâlpul infamiei! Zilnic, nu cu vreo ocazie favorabilă.

…Am să revin la temă atunci când voi avea nu numai texte dispuse pe două coloane, ci şi alte argumente demonstrative şi explicative. Şi, categoric, nu am să-l scriu cu scopul de a regla nişte conturi.

 

Mircea V. CIOBANU