De pe câmpii olandeze pe plaiuri mioritice // Text fără pretenţii de imparţialitate

mariana ticolazAcest text nu e despre cât e de bine peste hotare și rău în Moldova. Și nici despre cât e de minunat acasă și rău peste hotare. Nu e un text în doar alb şi negru, e mai degrabă o opinie despre transformarea mea după plecarea din Moldova. Și despre casă. Înainte de a începe să scriu acest text mi-am dat seama că nu voi evita căderea în butoiul… nu, nu cu melancolie, ci cu sentimentalism și poate chiar un fel de banalitate. Asta e, probabil pot să scriu doar așa despre țara în care m-am născut, dar poate că nici nu e nevoie să folosesc altele? 

Am plecat din Moldova pentru că nu vedeam nimic bun acolo și acum îmi dau seama că ceea ce vezi în jurul tău depinde doar de tine. Cu toate acestea, am plecat și pentru că anii de căutări și supravieţuire mă epuizaseră. Obosisem să lucrez pentru o mie de lei pe lună, să fac naveta de la ţară şi să mă umilesc pentru un job în ONG-uri care pretind a promova și a apăra drepturile omului încât au trivializat și denaturat această idee și ai căror directori/preşedinţi s-au îmbogăţit din granturi (da, da, e observaţia mea personală).

Ceea ce vezi în jurul tău depinde doar de tine

Am avut nevoie de cinci ani petrecuţi la Haga, în oraşul justiţiei internaţionale, ca să înţeleg că iubesc Moldova. Cinci ani ca jurist într-un domeniu ce vizează crimele de război, când ajungi să știi mai multe despre cabinetele de miniştri ale unor țări din Africa decât despre al ţării din care vii, când știi toate denumirile grupurilor de rebeli din regiune şi faci un efort să-ți aminteşti denumirile localităţilor din ţara ta, când eşti departe de viermuiala măruntă din mlaştina politică de la Chişinău, ca să înţelegi că legătura cu ţara ta e mai puternică decât ai crezut.

După una din vizitele mele acasă, în martie anul acesta, scriam pe o reţea de socializare că cetățeanul R. Moldova nu poate să se izoleze de politică, chiar dacă vrea, chiar dacă își deconectează Internetul, telefonul, radioul şi televizorul, oricum va fi expus spălării de creier numită „dezbateri politice” de la noi, oricum nu va evita imaginile acelorași lideri ramoliţi (şi asta nu are legătură cu vârsta), corupți si bâlbâiți.
Când am fost acasă vara aceasta, am realizat că, în afară de mizeria politică, moldoveanul nu are unde se ascunde de şuvoaiele de zoi de la Perviî canal și alte posturi asemenea. Foarte mulți se lasă spălați pe creier. Timp de trei săptămâni, am deschis doar o dată televizorul (televiziunea prin cablu de la Moldtelecom) și m-am îngrozit de multitudinea de posturi rusești, care turnau tone de gunoi informaţional în capetele telespectatorilor referitor la situaţia din Ucraina. Nici o sursă alternativă de informație. Nimic.

Am un job unde consum politică zilnic și îmi încep ziua cu știrile politice de pe continentul african, dar niciodată nu am avut senzaţia că e prea mult. În Moldova mi s-a părut la un moment dat că am nimerit în „1984” de Orwell. Totuşi, îmi dau seama că nu pot să-mi privesc țara prin prisma politicienilor corupți și a economiei care se ţine şi pe remitenţele mele.

Trei etape ale relaţiei mele cu Olanda

De fiecare dată când sunt întrebată cum mă simt în Olanda, unicul răspuns care-mi vine în minte e „foarte bine, dar nu a fost dragoste de la prima vedere”. Sunt țări de care te îndrăgosteşti imediat. Eu m-am îndrăgostit de Spania și Portugalia din primul moment. Pentru altele, ai nevoie de un pic de timp ca să le cunoşti şi să le înţelegi mai bine. Relaţia mea cu Olanda a avut trei etape:
– Etapa negativă, în care, dacă ești doar în mediul expaţilor (expatriates – eng.), eşti tentat să-ți creezi o imagine a realităţii locale exclusiv din spusele lor (pentru că e cel mai uşor). De multe ori asta înseamnă: tânguieli în ceea ce priveşte timpul de afară mereu prost (adevărat, dar noi nu-l putem schimba oricum); plângeri că localnicii nu sunt așa cum și-ar dori ei; și în sfârşit că organizația unde lucrează nu le place (de regulă internaţională, care oferă toate beneficiile funcţionarilor internaţionali: salariu fără a plăti impozite, asigurare medicală, diferite indemnizaţii şi nu numai), deoarece nu-i promovează, nu-i apreciază ș.a.m.d.
– Etapa pozitivă, în care am încercat să ies din mediul expaților și să comunic cu localnicii și în care mi-am forțat o imagine pozitivă a țării și localnicilor. A funcționat o perioadă, am cunoscut oameni noi, am cunoscut mai bine cultura țării, dar la un moment dat ceea ce forțezi nu întotdeauna funcţionează și ajungem la

– Etapa realistă în care văd și recunosc diferenţele culturale, la fel lucrurile care nu-mi plac, dar încerc, pe cât pot, să am mintea deschisă. Când ești la Roma, poartă-te ca romanii. Deși, recunosc, încă nu merg pe bicicletă ca lumea de aici, dar mă bate gândul să-mi iau una! Etapa în care comunic doar cu oameni de la care am ce învăţa și în care nu pierd timpul la cafele cu colege care se plâng la 40 de ani că nu au o relaţie și de vină sunt, evident, bărbaţii. Cu toate acestea nu fac nimic ca să-și schimbe viaţa. Lucru valabil nu doar pentru viața personală.

Casa mea e Moldova!

În adolescență visam să lucrez în unul din birourile alea ca în filmele americane, să schimb lumea, să fiu independentă, să călătoresc, să am o carieră internațională. Nu am ajuns să lucrez în Manhattan (deși, cine știe), ci la Haga, restul dorinţelor le cred realizate sau în proces de realizare. Uneori mă gândesc că dacă m-aș fi născut într-o familie asigurată din Vest, dacă aș fi absolvit o universitate al cărei denumire îi face pe unii să leşine, poate că nu ajungeam aici, într-un loc la care aspiră juriști din toată lumea. Am ajuns aici pentru că m-am născut și am crescut în Moldova, în condiţii care m-au motivat să muncesc și să obțin ce-mi doresc și am înţeles că se poate.

Lăsând în urmă anii trăiţi departe de casă, trecând prin transformări dureroase, experienţe noi, suişuri şi
coborâşuri, gândul la Moldova îmi încălzeşte inima, uneori mă mişcă până la lacrimi un cântec cu care am crescut în copilărie și îl ascult întâmplător pe Internet, un peisaj de acasă, un film.
După trei săptămâni petrecute acasă, am aterizat în plin august în aeroportul Schiphol din Amsterdam într-o ploaie ciobănească cu cer gri şi temperaturi de 11 grade, iar îndemnul „Welcome home” a sunat pentru prima dată straniu, răspunsul era deja în mintea mea: „Casa mea e Moldova!”

Mariana Ticolaz