De două ori fugar de la ruși

Vladimir Onofrei este bătrânul de 90 de ani din Durlești care ne-a povestit viața sa, dar și din istoricul orașului Durlești 

A făcut școală românească pe timpul lui Carol II. Îi ține minte pe toți profesorii și colegii de școală. A fost în Armata română, iar de la sovietici a reuşit să fugă de două ori. Moș Onofrei spune că şcoala românească i-a ajutat să devină om în viață și să creeze o familie cu cinci fii, două fiice, 16 nepoți și 7 strănepoți. 

Vadim VASILIU

În 1935, regele Carol II a dispus să se facă cursul complementar în şcolile din România. Astfel, la cele patru clase obligatorii s-au mai adăugat încă trei. În 1937, Vladimir Onofrei a absolvit şapte clase româneşti. Din cei şapte absolvenţi ai şcolii din Durlești din acel an, în viaţă a rămas doar moș Onofrei. Acum, după mai bine de şapte decenii, moș Onofrei a rămas poate singurul om din Durlești care cunoaşte istoria localităţii natale. Istorie pe care a povestit-o numeroşilor săi urmaşi.

Orașul celor trei izvoare

Pe când își făcea studiile, directorul școlii era un bucovinean, domnul Sârbu, îşi amintește Vladimir Onofrei. Directorul bucovinean este cel care a spus învăţăceilor istoria constituirii Durleștiului. Se întâmpla încă pe timpurile când Principatul Moldovei se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Turcii au înfiinţat o măcelărie în regiunea Durleștiului de astăzi, iar în jurul acestui abator, care în turcă se numește „Sahana”, a început să se formeze prima mahala a Durleștiului. „Turcii erau oameni cinstiţi. Veneau țăranii și vindeau la măcelărie o vită sau o oaie, luau banii și la revedere! Spuneau atunci oamenii: „Mă duc la Sahana!”, spune moș Onofrei.  Apoi, după 1812, a venit în acele locuri un om pe nume Durlea de prin părțile Sorocii. Acesta a venit cu o turmă de vreo 500 de oi și cu familia. „Acum, când veneau evreii din oraș să cumpere un cârlan, spuneau: „Mă duc la Durlea!”, explică moș Onofrei. Până în prezent, spune moșul, în părțile celor „trei izvoare”, unde poposise cândva oierul Durlea, trăiesc opt familii ce poartă numele Durleșteanu.

Cinci camarazi ostatici

Pe „timpul românilor” trăiau bine oamenii, spune moșul, până când la 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică a ajuns până la Prut. După un an, la 13 iunie 1941, lui Vladimir Onofrei i-a venit ordin de chemare la comisariatul de recrutare. Tânărul a scăpat neînrolat deoarece sovieticii i-au luat doar pe cei născuți în 1922, iar Vladimir Onofrei e din 1923. În scurt timp, România a eliberat Basarabia de sovietici. După încă un an, tânărul Onofrei a fost înrolat în Armata română. „Am fost ochitor la tunuri grele. M-au pus fiindcă ştiam tabla înmulţirii. Comandantul striga: „De trei ori câte două!”, iar asta înseamnă 6 și noi executam. Un proiectil avea 32 de kilograme. Am luptat la Dunăre, la Turnu Măgurele, când Armata română se întorsese împotriva nemților”, zice moșul.

În 1944, când Basarabia a fost reanexată de Uniunea Sovietică, Vladimir Onofrei se afla în România, lângă Prut. A primit atunci „ordin de lăsare la vatră” și a decis, cu încă patru consăteni, să se întoarcă la Durlești. Abia au trecut Prutul, cei cinci camarazi au fost luaţi ostatici de sovietici. „Românii ne dăduseră fiecăruia câte două pâini, o bucată de slănină și câte două căpăţâni de usturoi, dar Vanea era tare hâtru. Ne luase de la fiecare pâinea, slănina și usturoiul. Am decis să fugim de la ruşi”, zice moșul.

Fuga de-a rostogolul

Grupul de camarazi se afla pe un șes, iar santinela rusească veghea împrejurimile, de o parte și de alta, la o depărtare de circa 100 de metri. „Soldatul rus se mai aşeza și el jos. Unul dintre noi, Afanasie Florea, era mai îndrăzneț, căci era din ’21. Rușii, dacă te vedeau în picioare, te împușcau imediat. Florea s-a rostogolit spre un râuleț de la marginea de șes. A înotat câinește până a ajuns lângă un lan de porumb. Cum era noapte, rușii nu l-au văzut. După el au urmat şi ceilalţi. Am rămas numai eu, căci eram mai fricos la ale mele, dar îmi era ruşine că aceia erau mai în vârstă şi nu se temeau. Am mers şi eu în brânci până la râuleţ, iar când am ajuns la lanul de porumb, cei patru erau plecaţi”, povesteşte bătrânul. A ajuns totuşi la Durlești, fiind ajutat de un ţăran care i-a explicat drumul.

Cecenul de la Bui

Însă nu a reuşit să stea mult la vatră. Stalin a dat ordin de mobilizare. A fost înrolat în armata a doua din regiunea Kostroma, orașul Bui. A lucrat la „parovoz”, timp de 19 luni. În tot acest timp, localnicii îi numeau pe basarabeni ceceni deoarece erau mai smoliţi. Vladimir Onofrei a fost un lucrător ascultător, niciodată nu a ieşit din vorba mecanicului superior. „Odată, mecanicul s-a dus la comandant şi i-a spus că are un cecen tare de treabă şi a cerut pentru mine un concediu”, explică moșul. Așa tânărul Onofrei a ajuns înapoi acasă în 1946, având gândul să nu se mai întoarcă, dar să se însoare.

În scurt timp, a fost arestat. Pentru a scăpa de ancheta iniţiată pe numele fiului, tatăl lui Vladimir a mituit procurorul cu o mie de ruble, pe doi judecători cu câte 500 de ruble. A cumpărat şi medicul de sector care i-a întocmit un certificat precum că ar fi bolnav de tuberculoză osoasă şi l-a declarat inapt pentru armată. Vladimir Onofrei s-a căsătorit și a lucrat în colhoz până la destrămarea URSS. A fost preşedinte de colhoz.

Tatăl lui Vladimir Onofrei a fost deportat în Siberia în anul 1949.

The following two tabs change content below.