De ce socrii ţin mai mult la nurori decât la feciori?

Ningea frumos şi liniştit peste sat. Raisa, venită în vacanţa de Crăciun din Italia, se întorcea de la nişte rude. Era oră târzie şi grăbea pasul spre casă alături de fecior. La un moment dat, băiatul exclamă mirat: „Mamă, uite la tunea (bunelul) e lumină. Ce-o fi făcând până la ora asta, că se culcă, de obicei, odată cu găinile? Hai să vedem ce face”.

Când au intrat în casă, bătrânul stătea neclintit cu genunchii la gură, respirând din greu. „Tată, ce ai?!”, l-a întrebat nora. Îngrozită de ceea ce a văzut, a alergat repede la cea mai apropiată vecină. Socrul ei însă nu mai avea nevoie de ajutor. I se apropia ceasul. A mai gemut fără cunoştinţă câteva ore şi, spre dimineaţă, vestitul meşter în clăditul pietrei Samuil Bulhac din satul Racovăţ, fostul judeţ Soroca, a închis ochii cu un oftat adânc.

Cuminţenia şi măreţia pietrei

Fire cuminte şi deşteaptă a fost acest Samuil Bulhac. Crescut pe costişele pietroase din preajma Nistrului, a îndrăgit din copilărie tăria şi semeţia pietrei. Urmărea cu nesaţ cum meşterul pune piatră lângă piatră la temelia unei case sau cum clădeşte frumos un beci. Şi tot colindând prin împărăţia pietrei, şi-a făcut piatra prietenă şi, când a crescut, s-a apucat şi el să o clădească în case şi beciuri. Atunci când se apuca de lucru, îşi făcea semnul crucii şi zicea: „Doamne ajută!”.

Rostind vorbele acestea, îşi simţea sufletul pătruns de lumină şi de putere. Era considerat în sat cel mai iscusit meşter, mai cu seamă în clăditul beciurilor şi cuptoarelor. Ştia să vorbească frumos cu piatra. O aşeza acolo unde trebuia. Şi făcea lucrul cu tragere de inimă, fiind convins că cea mai frumoasă îndeletnicire de pe pământ este clăditul în piatră. Iar când cineva încerca să îl laude, îi răspundea cu modestie: „Urlă şi câinele, dar nu ca lupul”. Adică lucrez bine, dar sunt meşteri şi mai iscusiţi ca mine.

Avea darul povestitului

Glasul pietrei l-a ţinut în formă până la adânci bătrâneţi. Se bucura că şi la o vârstă înaintată are comenzi de cu primăvară până în toamnă. Iar de când i-a decedat soţia (1989), clăditul în piatră devenise unica lui mângâiere. Lucra şi vorbea inspirat, căci moştenise de la părinţi simţul cuvântului frumos.

Când se aşeza la masă, bea puţin, mânca cu socoteală şi povestea frumos fapte din viaţa lui. A trăit şi el vraja unei nopţi de mai cu fiorul cela dulce. S-a bucurat împreună cu aleasa inimii de un fluture, un cocostârc, o rândunică. Poate de aceea poveştile lui cum s-au luat cu nevasta, cum au mâncat dintr-un ou, cum au ţinut posturile, cum şi-au durat gospodărie, cum au ridicat patru feciori ca patru brazi erau adevărate călătorii printr-o lume plină de dragoste şi înţelegere.

Zicea că dragostea e ca vântul şi intră doar acolo unde ferestrele şi uşile sunt deschise. Şi ori de câte ori spunea povestea vieţii sale, nu ezita să accentueze că doar alături de soţie şi de nurori i-a îngăduit Dumnezeu să descopere sensul adevărat al vieţii. Răsfoind adesea amintirile, regreta nişte scene de gelozie pe care i le făcuse pe nedrept prietenei lui de viaţă. Avea regrete şi pentru neascultarea copiilor. Privirile lui nu spuneau atunci nici bucurie, nici ură, erau pline de iertare. Iată de ce mergea foarte des la biserică şi la cimitir spre a-şi înălţa sufletul într-o rugăciune de iertare.

Niciunul dintre feciori n-a rămas în sat

Cuminte şi cu planuri de viaţă liniştită, rămas singur, meşterul zidar ţinea focul din vatră aprins. Avea grijă să îi fie casa văruită, întreţinută în curăţenie cu fiecare lucru aşezat la locul lui. Dar pe lângă bucuriile ce i le aducea truda celor două mâini, se împleteau şi tristeţile. A suferit mult când feciorul mai mare a divorţat, lăsându-şi soţia cu doi copii mici şi plecând în Kazahstan. Apoi l-a durut şi divorţul celui de-al doilea, care a plecat în Ucraina. Cutremurat de tristeţe a fost şi în momentul când cel de-al treilea fecior, după satisfacerea serviciului militar în oraşul Norilsk, a ales să rămână acolo, căsătorindu-se cu o rusoaică.

De altfel, acesta a reuşit cel mai bine în viaţă. Are o afacere profitabilă în domeniul comerţului care îi aduce venituri substanţiale. Dar bătrânul l-a vrut mai aproape de casă. Nici mezinul nu l-a fericit. A plecat la Moscova, iar soţia lui – în Italia. Uite aşa – a crescut patru băieţi voinici, ageri la minte, dar niciunul n-a ascultat de sfaturile lui bune, împrăştiindu-se prin lume.

Şi-a făcut sicriul cu mâna lui

Aşa ca un om în stare să îi binecuvânteze pe alţii, într-o zi s-a apucat să-şi meşterească sicriul cu mâna lui. A trecut mult timp din acea seară frumoasă de toamnă când şi-a zis: „Belşug să dea Domnul şi sănătate, dar zilele cred că mi-s numărate şi trebuie să fiu pregătit”. Şi privind frunzele ce se desprindeau obosite de pe copaci, s-a pus omul pe geluit şi croit scândura. Apoi a înjghebat sicriul. Cu gândul la albul cenuşiu al pietrei şi la firul de iarbă, l-a vopsit în culoare albă cu floricele verzi şi l-a urcat în pod. Multă vreme sicriul lui moş Samuil a fost purtat ba la şcoală, ba la casa de cultură, unde elevii îl foloseau în scenetele jucate de ei.

Niciun fecior n-a fost la înmormântare

Privelişte tristă – casa pustie, cutremurată de durere ca un cimitir. Un val de jale peste cel mort şi peste cei vii. În multele nopţi de iarnă, moş Samuil privea dus pe gânduri la fereastra posomorâtă. Sumedenia de gânduri ce zburau departe, către băieţii lui, îl măcina în acea linişte tristă. O fi având dreptate satul când zice că nu anii l-au doborât pe sărmanul tată, ci dorul de copii pe care a vrut să îi aibă la căpătâi în ceasul de la urmă. Şi tot satul a fremătat şi mai freamătă a mirare: „Oare s-o mai fi gândit bătrânul că o să-l îngroape două nurori – Raisa şi Tamara – care de mult nu mai convieţuiesc cu feciorii lui? Ce vremuri, Doamne, ce vremuri! Să creşti patru copii şi niciunul să nu-ţi vină la înmormântare! Mare nedreptate! Sărmanul de el, pleacă necăjit şi nedreptăţit în pământ”.

Iar tânărul preot Nicolae, care i-a făcut prohodul, după ce a pomenit de priceperea şi vrednicia lui moş Samuil, a zis: „Mi-a rămas în minte şi în suflet acest sicriu în care odihneşti acum, moş Samuil. În mai multe scenete am jucat rolul mortului şi am stat culcat în sicriu. Colegii se prefăceau atunci că varsă o lacrimă peste mine. Astăzi, când ştim că pleci pentru totdeauna cu sicriu cu tot în pământ, ne podideşte cu adevărat plânsul. Cine o fi ştiut atunci că eu o să-ţi fac prohodul?!… Îl rog pe bunul Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul în împărăţia lui. Mata ţi-ai îndeplinit menirea, aşa că ai dobândit dreptul la odihna veşnică. Iar pentru toţi cei care te-am cunoscut, rămâi ca un simbol de dăinuire în lumină…”

Dar moş Samuil nu mai auzea nimic. Dormea somnul cel lung şi fără deşteptare. Şi doar lumina dulce a lumânărilor parcă aducea pace şi mângâiere în sufletul acestor două femei – Raisa şi Tamara – care l-au petrecut cum nu se poate mai frumos pe ultimul drum. Apoi o boare de vânt şi un dangăt de clopot ca o tânguire au trecut peste puţina lume venită să-l conducă până la cimitir. Cel mai iscusit meşter în clăditul pietrei din satul Racovăţ a coborât în pământ.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)