De ce mă urâţi, mamă şi tată?

În loc să o cuprindă, să o strângă la piept, aşa cum se aştepta copila, el, înnebunit ca o fiară, a răcnit: „De ce ai venit? Ieşi afară, ticăloaso!”

comment-sortir-solitude-seul-celibataire

Părinţii Angelicăi, Irina şi Vicu, erau nişte copii când s-au căsătorit. Ea avea 16, iar el 17 ani. S-au despărţit la câteva luni după nuntă. Părinţii au fost cei care s-au amestecat în viaţa lor. În ziua când Vicu trebuia să plece la armată, Irina era în luna a opta de sarcină. L-a aşteptat ca să îşi ia rămas bun de la ea, dar taică-său nu l-a lăsat. I-a zis supărat: „Dacă te duci la Irina, îţi tai picioarele”.

Şi el nu s-a mai dus. De necaz, tânăra femeie a vrut să îşi pună capăt zilelor şi a înghiţit un ac. Dumnezeu însă a rânduit altfel. Nici mama şi nici copilul n-au avut de suferit. Micuţa Angelica s-a născut sănătoasă. Irina a tuşit cât a tuşit, iar într-o zi când vorbea aplecată deasupra micuţei, a tuşit aşa de tare că i-a sărit acul din piept. Era deja ruginit. Zilele treceau, iar de la Vicu niciun rând, de la foştii socri nicio atenţie. Femeia suferea, nu-şi putea afla locul. O mătuşă de-a sa, care rămăsese văduvă cu o fetiţă de cinci anişori, văzând-o cum suferă, i-a zis: „Vino la mine. Te voi ajuta să îţi creşti copilul, să te angajezi undeva la lucru şi vei uita de Vicu”. Irina a ascultat-o.

La puţină vreme după aceea de ea s-a îndrăgostit un băiat. Femeia nu i-a spus că are un copil. Îl iubea şi, de frică să nu o părăsească, a hotărât să ţină în taină acest lucru. Când băiatul a cerut-o în căsătorie, surorile mai mari şi bunica au sfătuit-o să dea copilul la un orfelinat. Când a auzit de una ca asta, mătuşa i-a zis alarmată: „Bine, Irina, dragostea vine şi se duce, dar cum te înduri să te desparţi de Angelica? Oare chiar nu te doare sufletul? Dacă te lasă inima să dai aşa de uşor copila de lângă tine, mai bine dă-mi-o mie. O să-i port eu de grijă aşa cum ştiu…”

Raiul din casa mătuşii şi scrisoarea de la frate

În casa mătuşii, fata creştea cuminte şi ascultătoare. Se înţelegea de minune cu Liduţa, fiica mătuşii. Şi mama, bucuroasă de prietenia lor, trăia şi muncea numai pentru ele. Nu se ştie dacă mai erau la acea vreme copii mai bine îngrijiţi ca aceste două suflete. Vorbea mult cu ele, le cumpăra tot ce aveau nevoie. Atâta dragoste revărsa asupra lor, încât Irina pe neobservate a început să-i spună mamă. Zilele treceau fericite în casa plină de căldură şi lumină. Angelica a crescut mare şi frumoasă. Avea 16 ani şi pe tatăl ei nu îl văzuse niciodată. Ştia că s-a recăsătorit, că are doi copii. La început de primăvară, a primit o scrisoare lungă şi sfâşietor de tristă, semnată Nelu. Acesta era fratele pe linia tatălui; o ruga cu nişte cuvinte stropite cu lacrimi să vină la ziua lui. I-a mărturisit că a aflat despre ea de la mama lui, care era foarte bolnavă, şi că tare ar vrea să o cunoască. O ruga fierbinte să vină. Irina a citit împreună cu mama de câteva ori acea scrisoare. Mama i-a şters ochii, a netezit-o pe cap, a sărutat-o pe frunte şi i-a zis: „Bine, fata mamei, du-te să-ţi cunoşti fratele şi sora, dacă ei atât de mult vor să te vadă”.

Întâlnirea cu tata

După o săptămână de pregătiri, iat-o pe Angelica la poarta tatălui ei. Inima îi bătea cu putere. Cuprinsă de emoţii şi nerăbdare, fata a deschis poarta încetişor şi a intrat în ogradă. A uitat cuvintele pe care le-a tot repetat în gând. Nu ştia cu ce să înceapă, ce să spună. Cu cât se apropia de uşă, cu atât mai tare simţea cum i se taie picioarele. N-a apucat să facă doi paşi de la prag, că taică-său a şi izbit-o cu tonul întrebării: „A cui eşti, fato, şi ce cauţi în casa mea?”. Un pic speriată, dar liniştită, fata i-a răspuns: „Dacă mata eşti stăpânul acestei case, eu sunt Angelica, fiica matale”. În loc să o cuprindă, să o strângă la piept, aşa cum se aştepta copila, el, înnebunit ca o fiară, a răcnit: „De ce ai venit? Ieşi afară, ticăloaso!…”.

Cu un oftat dureros, Angelica dă grai amintirilor: „N-am să uit niciodată acea privire a tatălui meu. M-am întors la Orhei cu inima zdrobită. Peste câteva luni, tata a venit cu Nelu şi, blând ca un porumbel, şi-a cerut scuze de la mama că m-a ofensat, i-a mulţumit că m-a crescut şi a rugat-o foarte frumos să mă dea la casa lor, că el are cu ce mă porni în viaţă”.

Ademenirea a fost o amăgire

După mai multe zile de meditaţie, mama şi Liduţa au ajuns la concluzia că poate într-adevăr ar fi mai bine ca Angelica să plece la casa tatălui său. Şi s-a dus fata în satul părinţilor de pe malul Nistrului. Dar dacă nu-i de dimineaţă, nu-i nici până în seară. Acesta nu se preocupa nicidecum de viitorul ei, ci de treburile gospodăreşti şi de copiii lui rămaşi fără mamă. (Cea de-a doua soţie decedase.) Biata copilă se spetea de zori până în seară, dar ce folos? Taică-său totuna nu era mulţumit. Unica ei mângâiere în sat era băiatul cu care legase un firicel de dragoste. Ca să scape de calvar, cum a terminat şcoala medie, s-a căsătorit cu el.

Visul Angelicăi rămâne neîmplinit

Acum Angelica are 39 de ani, un soţ iubitor, trei feţi-frumoşi, o casă bine amenajată, dar spune că nu e cu sufletul împăcat. Nopţi la rând vede în vis întâlniri frumoase cu mama ei. Însă când se trezeşte, tristeţea şi amarul o cuprind din nou: „De când m-a lăsat, o dată nu a fost cu o bomboană, cu o jucărie, cu o hăinuţă sau – ce e mai important – cu o vorbă bună. Nu a dorit să vină la nuntă şi nici la botezul copiilor. Cu ce sunt vinovată că m-a adus pe lume? Acum e căsătorită a treia oară în Ucraina. A venit la înmormântarea unchiului meu, unicul din această familie care m-a iubit. Sora ei mai mică a vrut să îmi facă o surpriză şi mi-a zis: ”Uite acolo, în fundul grădinii, e mama ta. Vrei să te întâlneşti cu ea?”. Vroiam şi încă cum mai vroiam! Am alergat cu sufletul la gură, i-am sărit în gât, iar ea a stat ca o stană, m-a privit ca pe o străină şi mi-a zis cu nepăsare: ”Vezi-ţi de-ale tale şi uită de mine”. Iar când soţul a întrebat-o cine sunt, i-a răspuns că o verişoară. Nu a vrut ca soţul ei să ştie că îi sunt fiică.

N-a vrut, n-a vrut, Dumnezeu cu ea, dar nu înţeleg de ce mă urăşte atâta timp? Să fie oare din cauza că semăn leit cu tata? Bine, dar tata de ce mă urăşte? Cu ce am greşit? Aceste gânduri mă împung ca nişte ace în fiecare zi. Ei, care mi-au dat viaţă, îmi apar mereu în faţa ochilor în culori cenuşii ca o crudă şi dureroasă remuşcare. Când privesc prin filme cu câtă bucurie se reîntâlnesc după ani părinţi şi copii, zic că aşa ceva nu există în realitate. Doar în vis trăiesc emoţia unor clipe frumoase. Şi atunci când mă trezesc, amarul devine şi mai amar. Mă frământ şi nu pot înţelege cum mămica care m-a crescut, sora Liduţa, fratele Nelu ţin la mine şi la familia mea, dar mama şi tata, care mi-au dat viaţă, mă urăsc de moarte?!”.

The following two tabs change content below.